experiment 3

De anul nou Melchisedec trage la măsea concluziile.

Final de an fără de ban, în amintiri mă rup şi beau un sec să mă mai dreg.

S-a scurs nisipul din clepsidra ceainăriei în care am băut o cafea şi-am mâncat un biscuite

Un an cu multe pietre aduse de torentul nesiguranţei

O întindere de întâmplări se poate rezuma în câteva cuvinte?

Sentimentele confuze m-au supt ca o meduză?

Insectele trag la lumină, inspirate de un astru fals

În beznă m-am retras când clipele subţiri ca aţa de cusut

Piedică mi-au pus pe ringul de dans în mijloc de vals.

Căzut în misterul nopţii etanolice, îmbăiat în aburi groşi de fum

Smogul m-a răpus, răspuns nu am pentru un an de scrum

Lumină din lumină? O fi adevărat? Cu un ochi încercănat

Privesc zăpada ce se-aşterne peste faptele mondene

Răsare nudul meu din apa mării, dezgolit îmi pun nişte izmene

Şi-alerg pe câmpul de cristal, pe gheaţă am alunecat

Sângele pătează bluza-cadou dar vinul în exces pătează altceva-

-mai de preţ.

Greşelile le-ngheţ, le dau uitării.

Linie să trag, să sparg vasul plini cu flori şi apă stătută

Să cumpăr altul, cu iarbă verde şi apă sfântă îmi doresc

În anul omenesc!

La anul şi la mulţi ani!

Oamenii pe care mi i-a adus o vacanta de vara

Sunt situaţii şi momente ȋn viaţă in care, ca să le poţi depăşi , ai nevoie de omul potrivit la locul şi ȋn momentul potrivit! In cazul meu este vorba de mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut ȋn acea vară ȋn care mi-am dat seama ca viaţa nu ȋnseamnă numai vise frumoase transformate ȋn realitate şi că uneori realităţile te pot lovi pe neaşteptate provocând daune irecuperabile ȋn ciuda precauţiei şi analizelor şi gândurilor tale orientate către viitor. Ȋn acea vară, ȋmi era imposibil să mă ȋntorc ȋn trecut sau să plec mai departe ȋn viitor pentru că ambele situaţii erau prea dureroase şi lipsite de sens. Aşa că am ales să trăiesc clipa alături de ei! De atunci ȋncolo, de fiecare dată când ne ȋntâlnim, am aceeaşi senzaţie de libertate absolută şi de lipsă de griji, de parcă trecutul şi viitorul se dizolvă ȋncet ȋncet şi timpul este ȋnvins de prezent!

Iată ce ȋnsemnă acea vară şi acei oameni pentru mine: meditaţii non-conformiste la Limba Română pentru BAC, fuga cu cortul ȋn Vamă pentru două zile, plimbări seară de seară cu Tzuzi (un Seat Ibiza foarte sexy şi foarte roşu :)), cu muzică de Expirat dată la maxim şi cu mai mult de 5 oameni ȋn maşină ȋnghesuiţi ca ȋntro-o cutie de conserve, Vamă iaraşi pentru mai bine de două săptămâni, apus de soare şi Sangria, prime confesiuni reciproce cu cea care a devenit apoi my one and only Tequilla:P, party-uri cu muzică „etno” şi hore ȋn pauza dintre ȋnvăţat alături de Fifi şi Jules, primele discuţii filozofice purtate cu Alex, care este interlocutorul meu favorit şi principalul meu susţinător ȋn dezbaterea Influenţe filozofice ȋn basmul Harap-Alb :), Lulu, pescuitul, perlele şi Secta lui, the milky night ȋn care mi-am dat seama cât ȋi iubesc pe Cocosşiela (pentru că mi-au cumpărat la 3 dimineaţa antinevralgic de la farmacie, respectiv s-au uitat ȋmpreună cu mine la omuleţii verzi din vasul de toaletă :)))...

Acea vară a fost şi ultima lor vară de liceeni. Au venit ȋn septembrie toţi cu mine la Bucureşti. Iar Bucureştiul are acest dar de a ȋndepărta oamenii, de a-i ȋnstrăina, de a-i face să le fie mai greu sau mai lene să se vadă...Suntem cu toţii bucureştenizaţi acum şi ne vedem mai rar ȋn grupul consacrat din acea vară, dar de iubit ȋi iubesc ȋn continuare la fel de mult pentru că mi-au dăruit ideea de vară şi vacanţă eternă şi mai ales, libertatea de a trăi clipa ca şi cum nu ar exista trecut şi viitor!

experiment 2

Lista Magică de Crăciun

-de cumpărat brad

-de cumpărat cadouri pentru prieteni

-prânz cu părinţii

-vizita la azilul de bătrâni

-plimbare prin zăpadă cu cine o fi

-îngeraşi pe dealurile înzăpezite

-întâlnire a doua zi de Crăciun cu rudele

-ciorbă cu afumătură

-porc la cuptor cu sos de vin

-seară cu prietenii

-o cană de vin fiert cu prietenii

-două căni, trei căni, un păhărel de ţuică.

-gang bang cu Raluca

-de construit o sanie din peturi

-de mers cu barca pe Moldova în miez de noapte

-derdeluş

-plimbări nocturne din casă în casă

-de cinstit un pahar de vin cu fiecare persoană din casele magice

-Carnifex-Hell Chose Me

-lapte cu vodkă

-întâlniri cu Raluca în mod repetat

-colinde, colinde.

-ura ura

-Moş Crăciun plin de bube-cadoul perfect pentru o societate cosmetizată

-săbii din brazii morţi prin scări de blocuri

-de cumpărat petarde ca să-mi scot un ochi

-planul doi-trei-plimbări cu tomberonul prin centru

-rahat

-rockotecă, metale grele, bere ieftină

+

Varză murată, cârnaţi afumaţi.

Ultima dimineaţă.

Alerg grăbit spre gară.

Crăciun fericit?

Cum a legat George Călinescu prietenii durabile şi antipatii ȋnchipuite

Sunt 2 „nemernicii” ȋn cauză şi e destul de greu să scriu despre amândoi ȋn aceeaşi poveste: pentru mine sau ȋn relaţia cu mine vin din poveşti diferite fiecare. Primul...să-i zicem generic...Capricornul, a devenit partenerul meu preferat de discuţie ȋncă de la primul „party” la care ne-am ȋntâlnit (spun party ȋntre ghilimele pentru că e vorba de o aniversare de...14 ani a lui Dublu Fi:)). Dacă ȋmi amintesc bine, am acoperit atunci subiecte precum comunism, Primul Război Mondial, Legionarism, Naţionalism şi bineȋnţeles, literatură...Eu eram deja la liceu, clasa a X-a şi din acest motiv privită, ca un fel de „mentor” (citind acestea sunt sigură ca Săgetătorul râde sarcastic iar Capricornul râde melancolic :)) ȋntr-ale ştiinţelor ce se predau la şcoală.

Să ne ȋntoarcem ȋnsă la firul poveştii. Cu Capricornul, cum spuneam, m-am ȋnţeles din prima extrem de bine pentru că amândoi avem aceeaşi ȋnclinaţie spre dezbateri fără a dori cu dinadinsul să ne impunem punctul de vedere şi pentru că amândoi suntem nişte buni şi fini observatori ai firii umane şi ai caracterului uman (din acest motiv ne-am distrat de minune ȋntr-o noapte cu bere şi stele căzătoare la Roica J). Şi cum atât de bine ne ȋnţelegeam şi atât de compatibili intelectual eram eu şi Capricornul, am reuşit să ȋl conving (spre regretele lui viitoare) să se alăture sectei FSP-iştilor, fiind admis la aceeaşi facutlate pe care eu o proslăvisem poate mai mult decât era nevoie ȋn anii ȋn care ne ȋntâlneam la vin şi narghilea ȋn apartamentul din Drumul Taberii...Cum timpul a trecut şi o dată cu el şi amintirile nu foarte vesele din timpul facultăţii, sper că şi dintele ȋmpotriva mea pe acest subiect s-a cariat şi a picat...

Săgetătorul ȋn schimb; povestea lui e una mai dramatică şi mai greu de ȋnţeles...Săgetătorul şi cu mine nu ne-am suportat ȋn prima clipă când ne-am ȋntâlnit. Acum, că timpul a tasat amintirile, cred că am explicaţia acestei antipatii: amândoi aspiram la rangul de maȋtre tocilar ȋn grup şi cum eu eram mai mare şi aveam cel puţin trei ani de tocit ȋnaintea lui, şi-a simţit poziţia ameninţată...Eu la rândul meu, deşi cu trei ani mai experimentată ȋntr-ale tocitului, mi-am pierdut ȋnacrederea ȋn mine, văzând erudiţia fantastică şi fluxul de date istorice şi titluri de cărţi pe care Săgetătorul le etala ca la paradă ȋn sufrageria micului apartament din Drumul Taberei (trebuie să precizez că majoritatea ieşirilor la bere au loc ȋn acest cartier deoarece – suspectăm eu şi Capricornul – Săgetătorul e cartierofob faţă de alte zone ȋn afară de cea ȋn care s-a născut şi a trăit până acum).

Cum am reuşit totuşi să ne ȋmprietenim, ȋn ciuda antipatiei iniţiale? Cred că am reuşit pentru că am descoperit o metodă mult mai eficientă şi mai funny de a concura unul cu celălalt: ironia şi sarcasmul... Şi totuşi, dacă ar fi să dăm la o parte aceste două esenţiale piese de ȋmbrăcăminte ale atitudinii noastre când ne vedem, spre surprinderea mea şi a Săgetătorului, cred că am găsi un dram de simpatie şi multe amintiri „draguţe”, care ne-ar face să ne dăm seama că, până la urmă, celălalt nu-i chiar atât de nesuferit...:)

My fab friend DD

- Ce faci scumpa, ia spune-mi, mergem astăzi la film?

- Daaaa, si ȋnainte poate trecem si prin mall, că vreau să mă uit după o pereche de cizmuliţe...Am atâtea să ȋţi povestesc...

- Abia aştept!

Aşa ȋncepe o conversaţie pozitivă la telefon ȋntre noi două (recunosc spre ruşinea mea că de cele mai multe ori, răspunsul meu nu e „da, ne vedem”, pentru că am pretenţia să devin „moguleasă” şi e mult de muncă :))

Ce ȋnseamnă pentru mine DD şi de ce o iubesc la fel ca ȋn prima zi (care a fost acum aproape 10 ani) ? O să folosesc o ȋnşiruire pentru că simt că aşa pot răspunde cel mai bine la ȋntrebare: feminitate, hedonism, good chocolate addiction, blush, perfect hair, very good taste in fashion, Camil Petrescu, Coldplay, Whist, Predeal, ploaie, somn şi chips-uri, Brăila ȋn ziua ȋn care am terminat BAC-ul, primii ani de Bucureşti, acasă la Matu, Crăciunul ȋn care ne-am ȋnzăpezit şi ȋn care nu am mai putut pleca din Bucureşti, shopping de cadouri şi shopping de chestii ȋn general, maraton de Sex&the City ȋn Polonă, filme la Anonimul, filme la cinema ȋn Bucureşti, FILMUL de la Elvira Popescu, zilele luungi petrecute la plajă, discuţiile interminabile despre orice (de la literatură la parfumuri şi de la filme la cosmetice organice)...

Nu ne vedem foarte des, cum spuneam, sau nu ne vedem pe cât de des ar trebui ca să nu ni se mai facă dor una de cealaltă...Atunci când o facem ȋnsă, e extraordinar pentru că ne completăm perfect, iar pentru mine ea e persoana care ȋntotdeauna mă binedispune şi mă face să cred că viaţa e boemă şi minunată, iar cei doi Prinţi pe cai albi – unul pentru mine şi unul pentru ea - chiar exsită! Poate că nu au ajuns ȋncă, dar nu-i nicio problemă: până sosesc ei, vom continua să citim, să vedem filme, să discutăm interminabil despre literatură, despre sensul vieţii, despre relaţii şi shopping, să mergem ȋn vacanţe la mare sau ȋn Deltă, să bem cafea amară, respectiv ciocolată caldă, sa flirtăm, să cunoaştem oameni noi şi să facem ȋn general tot ce ne dorim...because we are fabulous :)!

Dublu Fi...

Ȋn cazul meu a fost dragoste la prima vedere din prima clipă ȋn care am văzut-o mică şi congestionată la faţă de atâta plâns, ȋnfăşurată ȋn scutecele albe ȋn casa bunicilor dintr-un cartier mărginaş al Brăilei...De emoţie am dărâmat ligheanul ȋn care ȋi făceau baie Mătu şi mamaia. Şi bineȋnţeles mi-am luat bătaie că sunt neastâmpărată, dar asta nu m-a oprit să intru pe uşa din spate din nou ȋn camera unde se afla bebeluşul şi să continui să ȋl observ cu o curiozitate vecină cu mania...Copchil de 3 ani, deh...De atunci lucrurile au stat mereu aşa ȋntre noi: atunci când nu puteam să ne vedem ȋn condiţii normale, eu folosesc uşa din spate şi tot reuşesc să ajung...Meritul ei este că o lasă mereu deschisă, ceea ce nu e tocmai de trecut cu vederea...

Ȋn fine, timpul a trecut, ȋn primul rând pentru că asta ştie el să facă cel mai bine...Printre vacanţe de vară la ţară, unde am crescut ȋmpreună duzini ȋntregi de căţei, pisici şi chiar şoricei, printre vacanţele de vară sau de iarnă la Brăila unde citeam de dimineaţa până seara cărţile lui Dumas şi visam cu ochii deschişi la cai verzi pe pereţi, unde mergeam la Central sau la Bulevard unde am văzut ȋntr-o vară toate filmele ȋn care a jucat DiCaprio şi nu ȋn ultimul rând unde ne antrenam pentru experienţele de detectivi cu care ne-a confruntat viaţa mai târziu :), am crescut şi noi. A venit clasa mea a XII-a, apoi BAC-ul şi apoi admiterea la facultate ȋn Bucureşti – oraş ȋn care eu ȋmi doream să ajung mai mult decât orice şi din care ea dorea să plece ȋncă din clasa I când a ajuns aici...

Bucureştiul şi Fi ȋnseamnă cafele băute dimineaţa ȋn balcon, prima ţigară Camel fumată ȋn sesiunea de iarnă din anul 2 de facultate, crize existenţiale, clacări de-ale mele şi clacări de-ale ei, bântuit prin anticariate după cărţi de filozofie şi ştiinţă politică, primele discuţii filozofice despre viaţă, iubire, moarte, societate etc.

Apoi timpul a trecut iarăşi, au urmat veri şi nevroze şi alcool şi atmosferă hippie ȋn Vamă, apoi ȋn Deltă şi mai nou la Sighişoara.

Există o particularitate a ȋntâlnirilor şi mai ales a discuţiilor noastre pe care deşi nu o ȋnţeleg, o ador: faptul că de fiecare dată amândouă avem impresia că ne aflăm ȋntr-o piesă de teatru ȋn care jucăm de când ne-am cunoscut (adică de când s-a născut ea) două roluri foarte complexe pentru că sunt ȋn evoluţie şi pentru că „personajele” sunt antagonice. Personajele se contrazic mereu. Amândouă sunt idealiste, dar idealurile lor diferă: eu vreau să shimb oamenii prin puterea iubirii, ea vrea să oprească timpul!

Niciodată când ne ȋntâlnim nu există conformităţi sau convenienţe ȋn limbaj şi atitudine. Ori suntem foarte deprimate şi atunci vorbim ȋn contradictoriu, ne enervăm una pe cealaltă şi sfârşim morocănoasă ea şi sarcastică eu, ori reuşim să găsim haz şi glumă ȋn orice situaţie şi atunci, nimeni nu ne mai poate opri din râs.

Am trecut prin atâtea lucruri şi stări şi trăiri ȋmpreună ȋncât ar fi imposibil să mai pot face ȋn prezent nişte delimitări exacte ȋn evoluţia noastră şi a prieteniei dintre noi...Fiecare a trăit prin prisma celeilalte două vieţi ȋntr-una până acum: am dat amȋndouă două BAC-uri, am suferit de două ori prima decepţie ȋn dragoste, am fost admise de trei ori la facultate ( o dată la Ştiinţe Politice şi de două ori la Filozofie :)), practic am dus o viaţă dublă pentru că mereu experienţele uneia se răsfrâng şi asupra celeilalte...

Ca să ȋnchei ȋntr-o notă astrologică o să afirm că până la urmă Gemeni-Peşti nu e chiar o „compatibilitate incompatibilă”, dimpotrivă, poate fi un duet de succes pe o scenă, ȋn această piesă de teatru post-modernă care este viaţa!

Fratele de pe Prut

Ăsta de-l cunosc eu s-a născut prin Moldova în anul în care mi-a zâmbit şi mie Soarele. Prima oară l-am văzut prin clasa a cincea. Avea cămaşă albă, pulover de duminică, batistuţă, tot tacâmul. Mămica era designerul vestimentar din spatele înfăţişării băiatul din prima bancă. Era tăcut, foarte tăcut. În primul an nu am schimbat trei cuvinte. Trecea drept un ciudat şi nu se alipise niciunui grup. Ba mai mult unii de pe la altă clasă îi spuneau Bosniacul, pe asta nu am înţeles-o nici până în ziua de astăzi.

Anii au trecut şi ne-am apropiat, mai ales după ce am început să mergem împreună acasă după ore. O ardeam împreună mai tot timpul. Îmi aduc aminte de o excursie cu clasa, treabă organizată de profu de geografie. Plecarea se făcea din centrul măreţului oraş de provincie la şase dimineaţa. M-am echipat şi la cinci şi ceva la uşă era tovarăşul cu rucsac, bască, haină groasă şiiii surpriză, un casetofon fabricat la începutul anilor 90 prin Ucraina. Am trecut peste bucuria care îmi invadase trupul, eram fericit şi amuzat că vom avea muzică, şi ne-am pornit spre locul de întâlnire. Pe drum un mai mare secret mi s-a arătat, surpizele nu mai conteneau să apară. În anticul casetofon, în locul pentru baterii erau strânse şi puse cap la cap mai multe ţigări St.George şi Ronson. Băiatul ăsta era plin de surprize şi în tot ce făcea era de o naivitate copilărească. Am fumat ca nişte căpcăuni şi am impresia că am băut şi alcool, mamă ce gangsta o ardeam. Oricum nu mai mult decât profu care în prima seară şi-a dat toată mâncarea la câini de mort de beat ce era. Da...amintiri, amintiri. Şi ar fi mult mai multe de povestit dar nu s-ar merita să fac acum căcatul praf într-o povestire scurtă. Trebuie detaliat. Sunt gesturi, sunt cuvinte, sunt întâmplări care ar merita o mai mare atenţie din partea-mi.

În primul an de liceu, să spunem că nu a fost deloc inspirat şi a ajuns undeva în afara oraşului. Făcea naveta în fiecare dimineaţă de se întâlnea cu toţi ţevarii din schimburile 3 şi 1. Viaţă frate! Mai ales când s-a îmbătat odată la liceu şi la întoarcerea în oraş a vomat prin tot autobuzul. Şi dă-i tată în autobază cu mătura, cu mopul, şterge mizeria. Dar până la urmă toate s-au rezolvat şi podeaua s-a curăţat.

După un an în exil, fiul rătăcitor s-a întors în oraş şi s-a înscris la acelaşi liceu frecventat de spiritul meu. A început distracţia. La el acasă era un fel de cuib unde ne adunam să bem cafele, să fumăm şi cel mai important să filozofăm. Ce mai tura-vura? eram nişte artişti. Nu făceam nimic practic sau când făceam asta era nevoie de o întreagă discuţie pro-contra. Prin clasa a zecea am înregistrat un album The Beginning. Am folosit un program rudimentar şi sunetul te ducea cu gândul la un rap de prin anii 80. Nici nu mai ştiu dacă îl mai avem, mi-ar plăcea să-l ascult alături de colaboratorul meu. Pace om! Talentul ne-a chinuit aşa că prin clasa a douăsprezecea din lipsă de ocupaţie am început alt proiect –L.S.D.-ză band. Am întrebuinţat chitara la care a cântat mama prin facultate, linguri, castroane, capace, tigăi, orice producea zgomot. Făceam muzică. Eram bazaţi. Am avut şi colaborări cu alţi prieteni, mixuri la melodiile hit. A şi era să uit, am filmat şi un vidoclip. Vodka-Folk ne-am spus. Frate, noi cântam vodka-folk!

La facultate ne-am fost alături, ne-am ajutat în momentele grele, am stat pe străzi, am îndurat foame, frig şi alte năzdrăvănii de care unii nici nu au auzit sau nu le pot concepe. Reality strikes! Tot respectul!

Omul meu din Ungheni e un fenomen, un living legend de care dacă nu ai auzit sigur vei auzi. Povestiri care mai de care mai neverosimile dar dacă vrei confirmare just ask.

Dar are să vină şi ziua în care îl voi vizita pe acest individ aşezat la casa lui din munţi şi poate mă va primi şi pe mine să dorm pe canapea. Nu-i aşa drace?

FSP-iştii

La sfârşitul celor patru ani de Ştiinţe Politice am constatat cu amărăciune că mi-aş fi dorit foarte mult să fi reuşit să ma integrez ȋntr-unul dintre acele grupuleţe pe care le văzusem ȋnchegându-se, dezintegrându-se sau divizându-se ȋn fărâme mai mici sub ochii mei de persoană solitară şi „neȋnţeleasă”. Asta era! Nu reuşisem ȋn patru ani, de-acum ȋn colo cu atât mai puţin aveam să reuşesc, mi-am spus după ce am intrat la Master la aceeaşi facultate. Eram pregătită să mai joc ȋncă doi ani rolul de singuratică/sălbatică după care...rămânea de văzut!

Dar iată că nu a fost aşa absolut deloc. De ce? Cum? Când? Cine? Nu aş putea răspunde exact la aceste ȋntrebări, dar ştiu că la jumătatea anului doi de Master, ne-am trezit cu toţii la aceeaşi masă de la Caru’ cu Bere. Ne-a tunat şi ne-a adunat acolo şi de atunci ne cam tună şi adună de fiecare dată, după cum se nimereşte. Acum e mai greu să ne adunăm ȋn formula completă – unii sunt plecaţi prin ţări teoretic mai calde decât a noastră, dar se pare că schimbările climatice au dărâmat acest mit :) – alţii studiază ȋncă la FSP, alţii au treabă şi le e mai greu să ajungă la ceaiuri, cafele sau beri prin centru. Ȋn ciuda tuturor acestor impedimente, dăinuim ca grup – trăiască Facebook-ul şi celelalte reţele sociale – şi reuşim să păstrăm vie flacăra fsp-ism-ului real, aşa cum ni l-am imaginat noi şi cum ȋmi place să cred că ȋl propovăduim oriunde ajungem.

Nu cred că mă hazardez dacă afirm că ceea ce ne-a unit ȋntr-u ȋnceput a fost dezacordul cu anumiţi „dascăli” de la facultate – acesta a fost contractul nostru social, care a stat la baza cristalizării comunităţii :)...

Apoi, după ce ne-a trecut un pic febra revoluţionară şi am abandonat intenţiile originale de a dona bibliotecii cărţi pe care am fost obligaţi să le cumpărăm fără a avea ceva de ȋnvăţat din ele, au ȋnceput dezbaterile prieteneşti de la „casa cu ceai verde” – care ne-a fost pentru o vară locul principal de ȋntâlnire. Cu timpul am descoperit fiecare individualitatea celorlalţi şi am ȋnceput să ne dăm seama de ce anume mai avem ȋn comun ȋn afară de universul fsp-ist. Suntem acum un fel de mică organizaţie un pic secretă, amuzantă şi foarte dinamică de oameni răspândiţi prin diferite colţuri pe care indiferent unde ȋi duce destinul, mereu o să ȋi aştepte ȋn Bucureşti o cafenea sau o ceainărie ȋn care să ȋncingă o dezbatere ironică, sarcastică, plină de substanţă şi eterogenă despre...viaţă!

De ce ţin la ei toţi şi la fiecare ȋn parte? Pentru că datorită lor am ȋncetat să mai fiu o sălbatică ȋn jungla FSP-ului şi am reuşit să mă integrez ȋntr-o comunitate de care Locke ar fi mândru :)...

Klak, Klak, Klak...

Ceea ce ne-a unit ȋntâi şi ȋntâi a fost faptul că amândurora ne plăcea să ȋl stresăm pe celălalt: el mă trăgea de păr şi ȋmi fura caietele sau cărţile din bancă, eu ȋl obligam să dea bani la fondul clasei şi sunt mândră că o dată am reuşit chiar să ȋl „conving” să dea bani ȋn scopuri caritabile, pentru o familie de sinistraţi...big accomplishment trust me :)

După aceea am descoperit că putem fi la fel de „răutăcioşi” unul cu celălalt şi atunci când vine vorba de sfaturi prieteneşti despre stilul de viaţă al celuilalt, despre alegerile greşite ȋn materie de relaţii, despre stilul vestimentar şi despre cluburile ȋn care mergem. Ce-i drept, avem şi câteva chestii ȋn comun, deşi ne e greu să recunoaştem asta: French music, coffee, Bridge, Risk Commander, Will&Grace, mersul la teatru, Pink Martini şi faptul că oricât de mult ne enervăm reciproc, amândoi ştim că nu o să ne certăm niciodată cu adevărat şi o să fim acolo oricând celălalt va avea nevoie. Condiţia este ca niciunul dintre noi să nu ceară sau afirme acest lucru ȋn mod explicit; e de ajuns că ştim amândoi...să şi zicem ȋn gura mare ar fi deja prea mult...:)

Ȋn ciuda faptului că idealismul şi infantilismul meu n-au nicio treabă cu pragmatismul şi cinismul lui, ȋn mod absolut inexplicabil, reuşim să nu ne ucidem unul pe celălalt, şi chiar ne iubim ca ȋn prima zi: acea primă zi (nu ştiu exact când anume a fost) ȋn care am constatat amândoi că n-ar fi rău să avem ȋn viaţa noastră un opus aproape perfect care să ne tragă de mânecă atunci când devenim eu prea idealistă şi el prea pragmatic.

TRIPODUL

Când ajungi în centrifuga Bucureşti te amesteci cu necunoscuţi, eşti stors de bunătate, lăsat la uscat îţi mai revii, te uzi până la piele de stropii neprevăzutului, doar să fii secat again and again de aglomeraţia de idei, fapte , gânduri şi fel de fel de sentimente ce fac parte dintr-un amalgam de culturi urbano-provinciale. Filtrul de care dispui nu face faţă întotdeauna, eşti expus tentaţiilor, felaţiilor, toţi te sug de puterile acumulate în urbea-ţi liniştită în anii de intensă plictiseală creatoare.

Aşadar povestea începe cu mulţi ani în urmă când aflându-mă în rockoteca-pepinieră din oraşul natal l-am cunoscut pe Dosoftei. Eram sub influenţa băuturilor ifetine şi bune din acea vreme, lichide care scoteau din tine adolescentul teribilist, tânăr cu speranţe pentru mai bine. Nu-l vedeam prea bine dar am intuit legătura care avea să se înnoade între noi. Tăcut mă privea cu o oarecare simpatie amestecată cu “ci-i cu mă-ta” şi gânduri “ci beat îi dracu”. Oricum în acea seară făcusem abuz şi nu puteam scoate cuvintele exact cum le gândeam. Am făcut liceul împreună, aceeaşi clasă şi după cum am spus s-a legat treaba bine. O “ardeam” împreună mai tot timpul. Deşi diferiţi au existat multe momente în care am căzut de acord asupra unor probleme.

Într-o seară am ieşit în barul etern TP unde l-am adus şi pe Radovan. O seară de pomină. S-a lăsat cu tot felul de “aventuri” alcoolizate, pogo la colţul bisericii pe Zdob şi Zdub la telefon. Buşeli prin bocheţi şi alte asemenea manifestări animalice.

Cu timpul am devenit o echipă , un tot, un mic regiment. Ne-am spus TRIPODUL. Şi ăia eram ,tripodul, eu , Radovan şi Dosoftei trei inşi, care priveau lumea, o împărţeau, o catalogau, aşa nu, aşa da. Ani de care îmi aduc aminte cu mare plăcere. Momente fără griji, clipe în care scopul era precis leţ hav fan. Dacă îl vedeai pe unu, ne vedeai pe toţi.

Am trecut prin multe, au existat şi perioade în care nu ne-am vorbit, în care ne-am certat dar peste toate când ne întâlnim suntem acel ceva indestructibil.

Fiecare are caracterul său, sunt multe diferenţe. Îmi aduc aminte de una din primele seri, stăteam în trinunghi.

Ce tari sunt Deftones! –Radovan.

Totul a început cu Black Sabbath, tăticii.-Eu

Nirvana sucks-Dosoftei.

Voila! Despre ce vorbeam.

Nu o să uit niciodată umirea şi descoperirea pe care a făcut-o Radovan într-o seară în timp ce ne privea: Da-da, de ce sunteţi voi aşa înalţi?!. Încă mai râdem de treaba asta când ne întâlnim.

La facultate relaţia s-a mai răcit, fiecare cu treaba lui. Bine. Eu am fost cel care prin primul an mă depărtasem şi tripodul încetase să mai acţioneze ca un tripod. Pot spune că am fost un trădător.

Şi Dosoftei a avut câteva tentative. Dar trecând peste toate, reuniunile au fost the best. Ştiam de fiecare dată că ceva big se va întâmpla.

Am să stărui pe partea cu diferenţele pentru că asta e quelque chose-ul care ne-a ţinut probabil de-a lungul anilor uniţi. Chiar dacă aveam grupuri diferite de prieteni, stil de viaţă diferit a existat un spirit care ne aducea împreună mai fericiţi, mai empatici faţă de problemele celuilalt. În centrifugă ne-am ajutat de fiecare dată, fiind pentru celălalt o insulă cunoscută pe care păşeşti cu încredere şi care îţi dă forţa să mergi mai departe.

Deşi în momentul de faţă Tripodul e împrăştiat, fiecare îşi croieşte drumul prin viaţă cum ştie mai bine, fiecare cu planul său, sunt ferm convins că legătura puternică ne va aduce şi peste ani în acelaşi triunghi.

Tripodulllll!!!!!

FETELE

Ne-am cunoscut toate ȋn aceeaşi zi de septembrie din clasa a 5-a şi ȋntre noi există o simetrie perfectă: două Tăuriţe, două Peştoaice, două prescurtări ale numelor de patru litere, două de trei litere...ȋntr-un timp şi culoarea părului era simetrică dar asta a fost mereu o situaţie temporară...Cuvântul cheie sau parola prin care suntem recunoscute ca membre ȋn grup este „fată” – spre disperarea unora dintre noi :).

Peste toate patru ȋmpreună au trecut multe Crăciunuri cu vin fiert, cafea, ciocolată, Tanita, prăjituri, Mariah Carey cu „All I want for Christmas” ascultată pe repeat şi la maxim ȋn maşină şi lista poate continua...

De ce le iubesc? Pentru o groază de lucruri pe care mi le-au arătat sau spus de-a lungul celor aproape 15 ani de când ne ştim (Geez ce babe suntem - 15 ANI??!!!). Cu ele am ȋmpărţit prima ţigară, furată de la mama din geantă, ȋn toaletă la „Iorga” ȋn pauza mare, ȋnaite de teza la Limba Română, cu ele am mâncat ciocolată şi m-am uitat la filme siropoase ȋn primii ani de Bucureşti când ne era lene sau eram prea deprimate ca să ieşim sâmbătă seara ȋn club şi tot cu ele am patinat pe parchet la petreceri „oldies but goldies” ascultând şlagăre precum „Drumurile noastre” sau „Unde dragoste nu e, nimic nu e”.

Nimic nu e unitar sau omogen sau stereotip ȋn felul nostru de a fi atunci când suntem toate patru. Dacă una susţine că afară e cald, a doua ȋi va zice că e nebună şi că de fapt mori de frig, a treia va ȋncerca să intervină ȋn mod diplomatic şi să aplaneze o potenţială discuţie ȋn contradictoriu interminabilă, ȋn timp ce a patra ȋşi va fuma liniştită ţigară şi va analiza cu interes comportamentul celorlalte trei gândindu-se la ce capitol din compendiu găsise respectivele simptome (meteahnă de psihologă, deh:)) Din acest motiv, multe potenţiale jumătăţi masculine de-ale uneia sau alteia dintre noi s-au cam speriat atunci când au avut ocazia să ne cunoască ȋn formula completă... De fapt, cred că, deşi neoficial şi tacit, acesta este testul la care sunt supuşi cam toţi băieţii din viaţa noastră. Până acum, s-a găsit un singur finalist (ȋl felicit pe această cale)! Şi acum, ȋntre noi fie vorba, nici măcar nu suntem aşa de ciudate, suntem pur şi simplu foarte...fete!

Toate patru am discutat şi analizat primele noastre iubiri, am plâns una pe umărul celeilalte la primele dezamăgiri şi continuăm să facem asta as time goes by...

Plănuim, visăm, ne mai şi certăm, bem vin, ceai sau cafea, mâncăm ciocolată, cremă de zahăr ars sau plăcintă cu mere (una dintre noi este a great cook), mergem la film, ieşim ȋn parc, mergem la shopping, ȋn club sau ȋn excursii (mai rar ȋn ultima vreme de când avem job-uri mai mult sau mai puţin stabile şi mai mult sau mai puţin bănoase). Când o să fim mari, plănuim să lăsăm măcar o dată pe lună copiii ȋn grija taţilor pentru un weekend şi să evadăm toate patru, numai noi patru undeva unde să putem fi iarăşi „fetele”!

Aş vrea să găsesc un vers sau o frază celebră care să ne caracterizeze pe toate patru şi legătura „misterioasă” dintre noi. Ne-am imaginat cândva că suntem muşchetarii, altădată am fost Sailors, a fost bineȋnţeles o vreme ȋn care vroiam pur şi simplu să fim mari...Iată că acum suntem! Ȋncetul cu ȋncetul am crescut, timpul a trecut prin noi sau peste noi şi nu mai suntem aceleaşi care am plâns ȋn hohote la finalul Titanicului, care visam să ne căsătorim cu Keanu Reeves sau ȋl sunam pe numărul de fix pe Tiziano Ferro, iar apoi ȋnchideam telefonul când răspundea...Şi totuşi, ceva a rămas neschimbat...Şi totuşi, chiar dacă tipul trece şi viaţa ne duce prin locuri şi stări diferite, atunci când ne ȋntâlnim, revenim fiecare la starea de „fată”. Poate că de fapt toate patru la un loc chiar avem puterea magică de a face timpul să se oprească, să se uite la noi cu invidie şi să se oftice... Pentru că, oricât ne va adăuga peste ani riduri, peri albi, cearcăne, responsabilităţi, familii şi aşa mai departe, de fiecare dată când o să ne ȋntâlnim, va fi de ajuns ca una dintre noi să rostească cuvintele magice: „Auzi, fată” şi puuuufff, el, timpul va ȋngheţa ȋn acea dimineaţă călduţă de septembrie când ne-am reunit prima dată ȋn curtea şcolii!

Casa cu pisică şi cărţi de Bridge

Există ȋn Bucureşti un anumit apartament ȋntr-o casă aşezată pe colţ de stradă, la etajul doi, cu storuri de lemn la geamuri şi draperii vişinii, de care mă leagă cele mai intense amintiri din anii studenţiei. Este apartamentul ȋn care patru oameni pierdeau nopţi ȋn şir la masa din bucătărie jucând Bridge, apartamentul ȋn care mai târziu am pierdut nopţi ȋn şir scriindu-mi lucrarea de licenţă, apartamentul unde am cunoscut cea mai simpatică pisică din lumea asta şi, mai ales, apartamentul ȋn care i-am cunoscut pe ei doi: pe Ea şi pe El.

Ea este „sufletul meu pereche” ȋn materie de jogging, aerobic, Taebo, Pilates dar şi prăjituri „ȋnsiropate” şi alte bunătăţi orientale. Micuţă, blondină cu ochi albaştriişi un zâmbet uşor ironic mereu ȋn colţul gurii...You gotta love her if you see her :)

El este...hm...un tânăr un pic infatuat, dar foarte copilăros şi generos dacă ajungi să ȋl cunoşti mai bine. Aaaaa...şi un foarte bun lider, mai ales la jocurile sportive ȋn echipă – te motivează ca nimeni altcineva să ȋţi dai sufletul pentru orice punct la volei de exemplu :)!

Sunt multe bune şi multe rele prin care am trecut ȋmpreună toţi trei şi sunt sigură că şi de acum ȋncolo vor fi. Ȋi iubesc pentru că mi-au promis o cameră cu intrare separată doar pentru mine când se mută ȋn noua casă, dar mai ales pentru că sunt atât de simpatici şi de potriviţi unul pentru celălalt ȋncât te fac să crezi ȋn faptul că, până la urmă, „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu e doar un final de poveste ci o posibilitate ȋn viaţa reală!

Valahia- 695-trenul pierdut şi călătorul orb

Pe noptieră era aşezată cartea de la ea. Pachetul de ţigări era desfăcut şi câteva ţigări erau aruncate la întâmplare printre pixuri şi caiete. Scrumiera era plină emanând un iz de cârciumă. Tablete de aspirină împrăştiate sub veioză. Andrei fuma în pat. Privea tavanul cu privirea fixată parcă într-un anumit punct din toată desfăşurarea albă. Nu era nimic acolo, niciun ţânţar zdrobit de soartă sau vreun paianjen în căutarea casei. Dar totuţi, ţigara ardea în mână şi scrumul se rostogolea pe tricou.

Liniştea îl legăna ca pe un prunc, purtându-i gândurile departe în alte vremuri, spre alţi oameni, spre amintiri, spre bucurii şi dezamăgiri. Se trezi din meditare buimac, surprins. Stiloul era nou şi cerneala era bună. Caietul s-a deschis la ultima însemnare. Şi-a mai aprins o ţigară şi a început să scrie.

Se întâmpla cu doi ani în urmă. Toate problemele au explodat în acelaşi timp ca o ţeavă plină cu fecale. M-au murdărit din cap până-n picioare. Şi la fel cum am mai făcut de fiecare dată când mi se întâmpla asta, am reacţionat în acelaşi mod, m-am pierdut. M-am înecat. Nu am găsit soluţia imediat. M-am lăsat tras în problemă.

În aceeaşi perioadă din Vest bătea un vânt călduţ ce îmi dezmierda simţurile de fiecare dată. Mă calmam şi reuşeam să văd dincolo de toate greutăţile o scăpare, un viitor mai bun. În vară vântul mi-a adus cu el mult mai multe mulţumiri de care din păcate nu am ştiut să mă bucur, nu am ştiut să apreciez la timp ceea ce mi se oferea. Abia spre finalul lui august am deschis larg ochii. Eram pe plajă în Vama Veche. Jack Daniels m-a dărmat, a făcut din mine un animal fără suflet. Soarele era la asfinţit, ne-am întâlnit, mi-a dat două bomboane pe care le mai am încă. Mi-a întors spatele şi a pornit spre mare călcând pe nisipul fierbinte fără să se întoarcă. Am rămas înmărmurit. Un cleşte mi-a strâns puternic inima aproape de distrugere. Am privit-o în lumina după-amiezii cum se îndepărta de mine, de trupul meu. Jack-ul îmi sărise din cap în locul său instalându-se o stare de depresie, o lacrimă s-a scurs pe obraz. Următoarele săptămâni au fost un calvar.

Cu inima frântă din pricina miopiei, şi sănătatea şubrezită din cauza beţiei am ajuns în spital unde lucrurile nu se prezentau prea bine. Dar ce să vezi de undeva un gând, a chemat-o în Sud. A fost extraordinar. Moş Crăciun era mic copil pe lângă ea. A stat cu mine mult, am conştientizat tot ce însemna prezenţa ei în acel salon infect. Iubirea faţă de ea a crescut brusc peste limita normală. Limită pe care am fixat-o pentru a nu suferi. Era o măsură de precauţie pe care mi-o luam, evitând astfel durerea sufletească.

A urmat o toamnă plină de pasiune, focul ardea din ce în ce mai puternic, nu simţeam frigul, ploaia nu mă uda. Eram al ei, era a mea. Ahhhh îmi vine să urlu, să strâng oameni aiurea de gât pe stradă, să dansez pe ritmuri satanice, incantaţii magice. Adolescent.

Nu stau să fac acum povestiri romantice de doi lei. A, că tot vine Crăciunul şi alte sărbători de căcat! La mulţi ani să vă bag globuleţele în cur! Invenţii capitaliste de făcut bani. Speculă de doi lei. Sufletul omului pe naiba. Am să vă pun balegă şi găinaţ în cadouri şi am să le las sub bradul infect. Bucuraţi-vă copii, Omul Negru a venit!!! Ha HA Ha!!!

Andrei sărea prin casă. Era beat.

La uşă bate cineva. Cine să fie?

Ionuţ tu eşti? Poate e Melchisedec? Poate Mircea şi Mihai? Matei, Adrian,Radovan,Răzvan,Bogdan, Cosmin, Luca, Ioan, Nicolae, Constantin, Dumitru, Vasile, Dosoftei, Alin, Ştefan, Marian, Vladimir, Vlad, Gabriel, Dan, Andrei aţi venit cu toţii? Raluca, Maria, Diana, Adriana, Irina, Aneta, Andreea, Roxana, Ingrid, Ana, Alexandra, Alexa, Gabriela, Luminiţa, Elena, Iulia, Cosmina, Cristina, Mălina, Ioana, Luiza, Eliza, Smaranda, Iolanda, Alina, Oana, Dana ? La petrecere aţi venit şi voi?

NU e nimeni. Nimeni care să vină dar există toţi acolo.

Ce bine.

Andrei bătea din palme. Andrei e la nebuni acum. Andrei e beat şi e la nebuni.

Demostene are delfini. Andrei are rechini.

Simte diferenţa, nu lăsa demenţa să te domine.

Nu sunt deasupra problemelor. Refugiul nu e alcoolul. E doar starea de agregare în care s-a transformat corpul.

Din când în când îmi sare dopul. În valuri, cascadă curge nebunia, îmi umple mintea de nămol.

Nu văd, nu înţeleg, încerc.

Uită-te acum la mine! Vreau să te uiţi!

Dar ochii sunt comandaţi de creier. Şi creierul a reuşit să caştige lupta cu sentimentele. That sucks!

Şi eu ce fac acum?

Un corp peticit. O viaţă ca o haină veche, murdară la care mai adaug câte un petic în fiecare zi, săptămână, an. Mi-e frică de frig- rece- ninsoare. Fulgii se topesc. Efemeritatea clipelor frumoase petrecute împreună.

Şi nu am înţeles de ce mi se întâmpla asta mie? Întotdeauna m-am simţit în siguranţă. Mi-am luat măsuri în trecut. Acum?

Păi aştept porcul să iasă din coteţ, să-l prind de coadă, să-i tai gâtul. Să curgă sângele , să spele zăpada albă. Incizie în alb. Am să las roşu să mă cuprindă. NU, nu voi deveni comunist asta-i clar.

Porcul e fratele meu sacrificat pentru îndestularea voastră. Voi staţi cuminţi deoparte. Îl omor eu. Aşa e scris.

Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: “Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti. Însă Cain a zis fratelui său Abel: “Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât. Domnul a zis lui Cain: “Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: “Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Mai bate cineva la uşă? Mai repede că mă grăbesc să prind trenul. Care tren ?

Păi trenul cu numărul 695.

Dar pe ală l-ai pierdut anul trecut mă băiete! Ha Ha !

Păi poate îl prind anul asta.

S-A ANULAT.

Tu ai plecat primul. Da.

Nu mai zic nimic atunci.

Je dois partir!

Un prieten mi-a povestit despre acest tânăr şomer pe numele lui de scenă Cain. Nimeni nu ştie unde s-a dus, unde a ajuns. Au trecut patru ani. Acum se poate întoarce dar cred că nu va găsi imaginea potrivită. Lucrurile s-au schimbat...Nu-l mai poate primi.

Povesti cu si despre oameni dragi

Craciunul ăsta sunt altă eu! Un pic mai matură, un pic mai tristă, un pic mai sentimentală şi mult mai recunoscătoare pentru oamenii dragi mie care mi-au fost, ȋmi sunt şi ȋmi vor fi mereu ȋn preajmă chiar şi atunci când ȋi supăr, ȋi rănesc sau ȋi deprim :) ... Pentru ei vreau să scriu ce simt şi ce le doresc şi cât ȋi iubesc zilele astea!

Cine sunt oamenii mei dragi? Cei care se recunosc ȋn ceea ce voi scrie ȋn următoarele zile, cei care ȋntr-un fel sau altul mi-au influenţat gândirea, sentimentele, faptele! Cei care mi-au dat aripi sau mi le-au tăiat ȋn funcţie de situaţie! Cei cu care am râs sau am plâns, cei cu care am ȋmpărţit atâtea bucurii şi tot atâtea dezamăgiri, cei pentru care aş face orice şi pe care nu-i voi uita niciodată pentru că ȋi iubesc! Cei cu care am purtat şi port discuţii nesfârşite (la telefon, pe mess sau live), cei cu care nu am mai discutat sau nu m-am mai văzut de veacuri, dar pe care ȋi simt mereu aproape, cei pe care ȋi enervez cu felul meu ultra-analitic de a gândi şi cei pe care ȋi amuz cu infantilismul meu ȋn exces uneori, cei pe care ȋmi face plăcere să ȋi ascult, cei cărora le face plăcere să mă asculte...

Crăciunul care vine va fi cum spuneam unul care mă va găsi mai melancolică şi mai afectată de criza financiară :)...Aşa că, ȋncepând de astăzi, ȋn fiecare zi (sper să reuşesc!) voi scrie aici, câte o scurtă poveste despre oameni dragi mie! O poveste-cadou, sau un cadou-poveste care sper să le smulgă un zâmbet, un oftat sau măcar câteva clipe ȋn care să uite cotidianul şi să se lase ȋn voia amintirilor...

Nu ştiu dacă la sfârşitul călătoriei ȋn lumea poveştilor despre oamenii mei dragi voi fi mai puţin melancolică sau mai euforică, mai matură sau mai copilăroasă, mai tristă sau mai fericită! Nu ştiu nici dacă oamenii mei dragi care se vor regăsi ȋn ceea ce le voi scrie vor fi ȋntr-un fel sau altul...vom vedea! Până la urmă cadourile pentru suflet nu sunt mereu cadouri cu sclipici şi panglici colorate!

Opinie neavizata despre literatura ca oglinda a realitatii

Ȋn ultima vreme am citit ȋn paralel şi ȋn diferite locuri (ȋn funcţie de geanta sau rucsacul pe care le-am avut la mine) două cărţi: Cartea râsului şi a uitării de Milan Kundera şi Călătorie ȋntr-un picior de Herta Muller. Sunt două cărţi care vorbesc despre realităţile şi trăirile oamenilor din două societăţi ce au ȋn comun faptul că sunt secondate de două state comuniste. Regimul politic este acelşi: cenzură, persecuţii politice, alienarea individuală, tendinţa regimului de a dizolva ca pe o pastilă efervescentă sfera privată, controlul poliţiei griul din societate şi senzaţia de sufocare a individului. Atât Kundera cât şi Muller reflectă prin intermediul personajelor şi situaţiilor pe care le descriu trăiri şi experienţe proprii. Felul ȋn care literatura fiecăruia este construită m-a făcut să-mi dau seama de diferenţa esenţială dintre români şi cehi (aka cehoslovaci ȋn perioada comunistă). Societăţile noastre au fost diferite atunci, şi dacă paradigma culturală este validă, sunt şi acum.
Kundera scrie ȋn cartea sa despre oameni marcaţi de lipsa de libertate - care generează frustrări. Oamenii lui Kundera sunt oameni care iubesc, urăsc, râd sau plâng, tac sau vorbesc, SIMT ȋn CIUDA griului comunist. Sunt oameni cu dileme existenţiale pe care şi le rezolvă ȋntr-un anumit context social şi politic: ȋn cadrul societăţii cehe de atunci, limitată de regimul comunist. Oamenii lui Kundera sunt melancolici şi trişti, dar ȋn acelaşi timp au forţa de a se revolta şi de a-şi defula angoasele şi frustrările generate de contrângerile din societate. Oamenii lui Kundera au curajul aproape inconştient de a reacţiona faţă de regim, de a ieşi ȋn stradă, de a manifesta, de a se solidariza unuii cu alţii şi de a lupta pentru a-şi apăra sfera privată, intimitatea. Tamina lui Kundera trăieşte o dramă personală – pierderea omului iubit – pe fondul dramei colective generată de comunism ȋn Cehoslovacia. Comunismul este doar decorul dramei personajelor, iar prin acest décor fin şi sugestiv prezentat, Kundera lasă să se ȋnţeleagă specificităţile societăţii şi traumele ei.
Pentru Irene, personajul principal al Hertei Muller, “cealaltă ţară” din care a fugit este sursa principală de dezechilibru psihic şi sufletesc, sursa principală de alienare şi de inadaptare. Irene mi-a dat impresia că este mult mai marcată de ceea ce se ȋntâmplă ȋn ţara ei, iar calvarul comunist se răsfrânge ȋn personalitatea ei influenţându-i destinul. Fuga de cealaltă ţară este fuga de propriul eu, depersonalizarea, teama de a accepta realitatea şi felul ȋn care aceasta se răsfrânge asupra eului. Comunismul aşa cum ȋl vede Herta Muller nu este numai decorul, este ȋnsăşi drama existenţială a personajului său. Pentru că ȋn România, frustrarea şi nedreptăţile nu au avut supapă: oamenii nu s-au revoltat, nu au conştientizat că trebuie să ȋşi păstreze existenţa individuală şi intimitatea, spaţiul public, ȋn ciuda background-ului generat de regimul comunist.
Cele două cărţi citite ȋn paralel ȋn parc, la cafenea, ȋn autobuz, la birou sau acasă ȋn pat mi-au oferit revelaţia următoare: literatura celor doi autori este oglinda societăţilor cehă şi românească din perioada comunistă. Prima este societatea melancoliei, luptei pentru libertatea individuală şi solidarităţii. A doua este societatea pasivităţii, angoasei datorată refulării sentimentelor, a existenţelor neconştientizate şi a cinismului.
Mărturisesc sincer că literatura lui Kundera ȋmi place mai mult atunci când vine vorba de a o savura pe o bancă ȋn Cişmigiu ȋn faţa unui pahar de cafea cu lapte. Lumea lui Kundera este una “idilică” pentru mine: este cum mi-aş fi dorit să fi fost noi, românii atunci. Herta Muller ȋn schimb, mă izbeşte ȋn faţă şi mă ȋntristează pentru că citind-o citesc despre o realitate pe care o regăsesc ȋn jurul meu, pe banca de lângă mine, ȋn autobuz, la birou, pe stradă sau acasă ȋn pat. O realitate “genetic” ȋntipărită ȋn felul nostru de a fi ca popor. Dacă ar fi să fac o comparaţie exagerată: Irene şi Tamina sunt fiicele legitime ale aceluiaşi tată – comunismul, dar mamele sunt tare diferite. Şi ce cool pare mama Taminei ȋn comparaţie cu cea a Irenei!

love, peace, emphaty

în timp, nevoia de spaţiu

Dimineaţă, Soarele trăgea dintr-o ţigară în bucătărie, aştepându-mă cu cafeaua aburindă...Îmi zic: asta da zi frumoasă şi mă aşez la masă. Roşii cherry, caşcaval, măsline, ciuperci pe grătar, toate pregătite de Soare. Excelent mod de a începe ziua, mai ales după o noapte plină de evenimente.Mi-am aprins o ţigară de foi, mi-am tras ceaşca cu cafea în faţă şi am început să răsfoiesc ziarele. Atenţia mi-a fost atrasă de un reportaj despre o ţară în care sărăcia guverna cu o mână de fier, scuipând pe un popor odată mândru şi viteaz .Relatarea mi-a deschis ochii şi mi-a umbrit dimineaţa.

M-am tolănit pe patul din dormitor, am aprins o ţigară şi m-am lăsat purtat de vis. Din boxe ieşeau sunetele ca nişte braţe ce mă purtau prin întreg Universul. Stelele treceau pe lângă mine ca maşinile pe autostradă noaptea. Soarele stătea în dreapta mea, liniştit , cu o ţigară între buze conducea naveta spre Terra. Viteza era din ce în ce mai mare, şi gândul mă purta dintr-un loc într-altul, fără niciun ponton la care să-mi trag ambarcaţiunea pluteam în derivă pe lângă plaje pustii şi stânci golaşe.

-Ştii unde eşti? m-a întreabat ţăranul ce-şi mâna caii pe islaz.

-Nu...Nu ştiu.am răspuns uimit de apariţie.

Am traversat câteva spaţii, am sărit în alt timp. Mă gândeam că am ajuns undeva în trecut, de unde mă voi întoarce mai înţelept, spiritualitatea va atinge un alt grad.

-Îl cunoaşteţi? L-a mai văzut cineva în afără de voi? Am înteţeles...deci nu l-a mai văzut nimeni. Tu vii cu noi băiete!

Erau cinci tipi îmbracaţi în costume albastre şi căşti pe care erau inscripţionate nişte litere într-o limba necunoscută. Cum am ajuns acolo !?

-Unde acolo? Ce dracu mă asta e nebun.?

-Nu ştiu domn’ căpitan, vorbeşte întruna de când l-am găsit!

-O fi de la botanicele alea bă, ţi-am zis eu că derbedeii ca asta trebe’ închişi! Aici e România băă nu e la mă-ta acasă!

Sunday...rebaptised

De ce numesc englezii duminica Sunday? Oare nu s-au gandit niciodata ca nu toate duminicile sunt sunny? De ce nu i-au zis Cloudday? Sau Rainday? Sau Lastday, Restday, Sexday, Loveday...? De ce Sunday? E frustrant...Eu vreau ca duminica mea de astazi sa se numeasca...Myday...Pana la urma, de ce sa nu ne putem boteza duminicile in functie de cum le simtim? Acealsi lucru e valabil si pentru celelalte zile ale saptamanii...
Gata, acum pot sa imi beau linistita ultima gura de cafea si sa fumez o tigara mentolata, sa stau pana la pranz pe Facebook, sa mananc iaurt cu visine toata ziua...astazi este Myday? La voi ce zi este astazi?

O reţetă

- Tinere, lasă vrăjeala şi încearcă să respecţi reţeta din carte! Unde ai mai auzit tu vinete cu struguri? Din cauza asta nu o sa reuşeşti niciodată să găteşti excelent! Pentru că eşti un anarhist, nu ţii cont de nicio regulă, găteşti după ureche...
- Mai bine anarhist, decât obsedată de reguli ca tine, uite-te şi tu cât de tipicară şi conservatoare eşti...
- Şi totuşi îţi place ce gătesc, altfel nu cred că ai fi terminat în nici jumătate de oră pastele cu dovlecei!
Tânărul lăsă bărbia în jos, într-adevăr pastele fuseseră excelente şi gătite ca la carte... În bucătărie se lăsă tăcerea...Se auzea din când în când sfâritul boabelor de struguri din cuptor...Ştiau amândoi că până la urmă vor mânca tot împreună şi vinetele şi strugurii, boabă cu boabă...
Vinete anarhiste la cuptor cu boabe de struguri şi paste cu dovlecei gătite ca la carte, o sticlă de vin demisec, multe ţigări şi ei doi, la aceeaşi masă discutând mereu în contradictoriu! Asta era reţeta!

Tristete feminina

Ajutoor…mi-am pierdut ochelarii de soare,
Erau pe nasul meu,
Şi eu eram pe plaja încă goală,
Era încă soare afară...
Şi eşarfa, eşarfa mea roz -
A fugit şi ea o dată cu ochelarii.
Şi eu sunt încă pe plaja atât de goală,
În baraca din spate e îmbulzeală,
Şi sunetele îmi distorsionează senzaţiile,
Vreau ochelarii mei şi eşarfa mea roz
Ca să le găsesc am nevoie de încă o vară,
De plaja pustie şi de soare afară...