Sătul de pielea albă în care eram înfăşurat m-am decis într-o noapte sufocantă de vară să-mi ucid bunul-simţ cu o lovitură precisă. Am luat cuţitul neomeniei şi am ieşit cu el pe strada pustie ce-mi lega existenţa capsulară de exteriorul incontestabil. Posibilitatea de a întâlni pe cineva în drumul meu îmi dădea o stare confuză de teamă amestecată cu o dorinţă arzătoare de a umili Omul. Primul venit ar fi fost acela care m-ar fi ajutat sa stârpesc bunul-simţ.
Complicele însă s-a lăsat aşteptat. M-am aşezat pe o bancă într-un parc. Mă jucam cu cuţitul când din spatele unor copaci a apărut o stranie arătare. Avea capul mare, prin capotul alb, transparent, îi puteam distinge formele oribile.
Am fost invitat la un pahar cu apă şi o ceaşcă cu dulceaţă. Am refuzat. Nu-mi place dulceaţa şi apa îmi provoacă greaţă.
Cu ajutorul cuţitului mi-am trasat pe corp linii. Pielea decupată am pus-o la uscat cu sare şi lămâie. În aceeaşi seară Omul s-a ivit de sub arătare. Şi-a rupt o parte din corp dezvelindu-şi pielea albă. Formele de dedesubt îmi fericeau ochii. Am înjurat, am scuipat peste partea dezgolită. Cu picoarele am lovit pântecul mamei. Ştiam că acolo nu mă voi întoarce, poate într-o altă dimensiune.
Nici urmă de bun-simţ prin preajma singurătăţii atroce. Animalul devenit Om sau Omul devenit animal? O manifestare subiectivă deloc altruistă, incursiuni ale Divinului într-un parc desţelenit.
Aventura s-a terminat în cocina porcilor, mâncat, am trăit printre resturi umane în stomacul dobitoacelor. În vestibul aştept să fiu chemat în Camera Mare. Care?
În zori de zi sunt luminat. Mă hotărăsc.
Cu lovituri multiple aplicate în puncte strategice îmi ucid bunul-simţ. Nu am nevoie de el printre atâtea revelări.
