miercuri, 7 decembrie 2011

vernisaj

picături pe fereastră

pe pânză aleargă nuanțele de toamnă

gonite de o mână fină

ce uneori atinge pielea cu vârful degetelor

și pensula suspină

cu pauze.

frunze sub trotuare,

culoarea, roșu pe alb

pe marginile scleroticii

și din căști curge sunetul suav

în îmbrățișări pierdute prin parcuri, cafenele, camere și anticamere

pierdută e și pânza, e și mâna.

doar picăturile pe fereastră și țigara ce-și scoate capul roșu în noapte

scobesc într-o monotonie de acțiuni, dar nu de gânduri ce urlă zgomotoase-n șoapte.

culoarea roșie pe marginile scleroticii se tratează cu puțin vizin

și-ți parcurgi distanța alergând nuanțe de toamnă sub un cer senin

într-un parc, pe o bancă sub un fag, fumul se ridică printre crengi

și lebăda pe lac e prietenă cu rațele.

picături pe fereastră

pe pânză aleargă praful

gonit de un cretin.

privești cu ochii roșii la tablou, țigara e aprinsă

un vin și tot nu reușești să înțelegi artistul

de ce e gol?

încă un vin și poate acum

nici gând; lovești din plin

prin gaura din centru arta se revelează

și te doboară un potop de picături

ascunse simboluri se revelează

și cazi uimit pe canapea

încă un fum și un vin

fotografia se developează

dar pe hârtia de proastă calitate

cu claritate se observă iluzia.

te pierzi printre mulțimi

amicul de pahar, confuzia

se ține după tine

zâmbești fără să știi de ce

și-ți spui că vernisajul a fost prost,

că arta n-are rost

când nu cunoști artistul.

miercuri, 19 octombrie 2011

...

Iadul meu

Prinsă între trecut şi viitor,
Uit uneori că trăiesc aici şi acum,
În prezentul străin de mine,
În care nu mai sunt eu cea care
Respiră, aude, vorbeşte...

Eu sunt amintirile mele şi visele mele;
Aripile-mi sunt grele şi vorbele
mă apasă atunci când le rostesc.
Sunt plină de gânduri posace
Şi mi-e dor de mine acum...

Mă caut, mă chem, mă vreau în prezent,
Dar vorbe şi şoapte şi fapte
Mă ţin prizonieră în neantul unei vremi
Care nu mai este a mea,
Care mă apasă şi mă striveşte...

Vreau să fug
Dar nu pot pentru că sunt parte din mine.
Prezentul meu sunt trecutul şi viitorul.

duminică, 18 septembrie 2011

The story of Michael narrated by his invisible self

It was a sunny Sunday, the kind of day Lisa would die for, as she was always intrigued by the fact that, even if they have the sun in their spelling, Sundays are not always sun days...Michael was laying on the porch of the house, a book in his hand and a cup of coffee on the table...The orchard in front of his eyes, the small garden of red roses and the sumptuous villa of the Johnson’s in the back. It was really early in the morning and the chill of the night could still be felt through the yellowish leaves of the apple-treas.
After another sip of coffee, the man got off the chair and took the only pathway through the apple-tree orchard. He lit a cigarette and slowly moved through the trees enjoying the mild light of the sun and the smell of the autumn. He felt that he was living again a hanging drop of melancholy and silence, he was aware that it will soon end and he’ll get back to the big city life, he knew that like every time he arrived in this state of spirit, the hunting memory of Lisa will make room in his mind. But this time he decided to just let it run through his thoughts and memories without hinder it, because he was too tired to stop it and because, even if he would not admit that to himself, he missed her. He missed the time when all the memories seemed to be living inside him, the time he suffered, and his soul was screaming inside. Now it was all gone...Lisa was gone and not even the memory of her was as strong as to make him feel something. It was like he was looking in a mirror and seeing there the expression of his face, without realizing it was him, maybe even wondering whose face was that...
Yet, he missed her, he missed the way her memory used to make him feel and above all he missed himself and the way he used to feel when he was with her. Those were thoughts Michael would never let run his mind...But that day was different...Years ago that very day, he saw Lisa for the last time...Her big blue eyes and her long curly hair, her intrigued look and her silly childish smile every time she was saying something evil. Her way of sleeping with the head on his right arm, her silent breath, her laughter in the morning, her unrealistic ideas about life and love, the mystery around her entire being. Michael remembered all that like it was yesterday when he last saw her, when he last said goodbye and kissed her. He could not forget Lisa’s crying eyes when he told her he believes that they take their common need of magic and love as true love which was not the case that he does not think they are in love, that he is certainly not in love with her. She did not cried, she made huge efforts to even give him a sad smile when getting on the train. What did she feel? Did she really love him? How is her life now? Where is she? Does she have a family and kids? Is she sometimes thinking of him? Just questions without any answer that were bursting into Michael’s mind while wondering through the silent orchard…What a day, this day!
Jane and the children were stil sleeping. The day before had been a really full and busy day for them. They all played all kinds of games in the garden, and then they went into the woods and pretended they are thieves like Robin Hood. They had some really good time together. After that Lisa, the little one, injured her leg while racing Jack on the way back home. Then Jane got upset because he was always on Lisa’s side, treating Jack harshly and ignoring that he was still a child, his child...How could he explain Jane that every time he saw little Lisa he would think of the other woman? How could he explain that the reason why he chose that name was exactly because he needed a refuge from all the regrets? And how could he tell her that the love for Lisa, now changed into parental feelings, was still living in the love for the little girl? How could he explain the fact that after years of marriage, he hasn’t been able to forget? Michael hated himself for still having those thoughts and those feelings on that very morning, while wondering in the orchard of his villa. He hated himself for letting her leave without doing anything, just because he thought back then that every story is the same no matter the persons involved. He mistook love for a relation and was now in a relation that he had mistaken for love years ago. If only he could have lived in this ignorance until the end! But it was not the case. Even if he had not seen Lisa since the day they said goodbye in front of the subway station at the University, her memory and the thought of her was always there, in different shapes, but always there. Despite the fact that he did not manage to find her a few years ago when he decided he could not live his entire life with this regret, he knew now that she will remain there forever, but he also knew that this will never be a happy memory. Still, Michael was aware that it stopped being a painful one. It simply became part of him, part of his mind, and part of his life. Lisa was he...
Little did Michael know that the very day they said goodbye at the University Lisa took the plane for Paris, where she was supposed to visit her aunt Sophie. The plane crashed at the landing and the only two survivors where a dog belonging to a stewardess and a little boy named Michael.

duminică, 7 august 2011

Ultimii oameni




Avem impresia ca traim mai mult, pentru ca traim si vietile altora, pentru ca avem acces la paginile lor de Facebook, pentru ca putem vedea ce au facut zilnic, pentru ca putem sa ne facem o idee despre ei fara sa avem ocazia sa ii cunoastem vreodata pe viu. Suntem niste semi-roboti care zac ore la rand in fata calculatorului, in speranta ca acesta le va putea satisface setea de notorietate, de nou, de interesant. Stam pe retelele sociale pentru ca intr-un fel acestea ne fac sa ne simtim importanti, celebri, faimosi. Daca o foto sau o melodie aduna like-uri pe Facebook, satisfactia noastra e extraordinara, chiar daca nu suntem noi cei care am creat respectiva foto sau melodie...Suntem faimosi: uite cata lume ne place si ne urmareste pe FB! Bulshit, desertaciune, havel havelim, vanitas vanitatis.
Suntem pierduti, pentru ca nu mai avem credinta in salvare! Suntem pierduti pentru ca ne-am pierdut candva intre setea de puterea si foamea de consum, valorile si etica si notiunea de comunitate! Suntem o cultura decadenta, incapabila sa mai recunoasca valoarea la orice nivel. Ne preocupa salvarea proprie, ne-am abrutizat in asemenea hal incat cel de langa noi a devenit doar un mijloc pentru a ne atinge propriile scopuri.
Nu mai stim sa simtim, nu mai stim sa iubim, pentru noi iubirea este iubire in masura in care ne satisface propriile necesitati, este egoista. Iubim in celalalt nu ceea ce este cu adevarat ci ceea ce ne da noua! Suntem mizerabil de sgarciti cu sentimentele, cuvintele, faptele, groaznic de ignoranti si iremediabil ORBI! Totul pare greu si o pierdere inutila de timp, atunci cand vine vorba sa iesim din mecanicismul zilnic si sa facem, ceva, orice, care sa ne de-rutineze! Suntem din ce in ce mai mult si mai multi, depresivi, panicati, anxiosi, fricosi, lasi si e logic sa fie asa! Suntem niste inadaptati pentru ca nu constientizam ce se intampla de fapt cu noi. Se intampla ruinarea unei civilizatii de care apartinem si in valorile si cultura careia ne-am nascut si traim. Post-modernismul este de fapt ultima sfortare culturala a Vestului de a demonstra ca inca mai traieste...Post-modernismul este decadenta, haosul, absurdul unei civilizatii muribunde! Iar noi avem onoarea dar si nefericirea de a fi aici acum, in momentul in care Vestul cu tot ce a insemnat el piere, se naruie, dispare incet, confuz si lipsit de demnitate.
Secolul XXI, acest punct terminus ce a suscitat imaginatia si vizionarismul atator oameni, este de fapt exact asa cu a anticipat Nietzsche: inexistent! Cultural inexistent, pentru ca este lipsit de „religie” adica de substanta care inaite reusea sa scoata omul din egoismul lui natural si sa-l integreze in comunitate, sa-l faca sa ii pese de celalalt, sa-l faca sa creada in salvare intr-un fel sau altul. Noi, cei din secolul post-modernist ne-am pierdut toate posibilele mijloace de salvare: religie, cultura, iubire! Nu le mai avem, nu mai sunt ale noastre, le simtim straine tocmai pentru ca toate cele trei impuneau o etica a altruismului, a interesului fata de aproape, iar etica omului post-modern este egoismul animalic, primordial, frust!
Ar mai fi enorm de multe de spus, de vazut, de auzit...Pana la urma, conform logicii salvarii individuale, vom ajunge sa ne inchidem fiecare in capsula sa si sa zacem acolo inconjurati de lumea virtuala, fara sa ne pese de nimic altceva? O sa reusim sa constientizam la timp ca ne indreptam spre moartea civilizatiei si un miracol ce va schimba directia in care mergem va avea loc? Care va fi noua nostra religie? Vom mai avea una? Si cel mai important: vom mai reusi vreodata sa iubim?

sâmbătă, 6 august 2011

RUGINI DE AUGUST

Minte goala, praf afara, apus de soare ruginit
Ma uit in jur, sunt ametit, sunt copolesit
Nimic nu misca, nimic nu zboara, orasul asta parca-i un vid
Sunt parte din oras, sunt piatra, praf, rugina, sunt un zid

Era o vreme, la-nceputuri cand moartea ma-ngrozea de moarte;
Era o vreme la-nceputuri cand viata imi parea divina;
Acum sunt zid, sunt piatra, praf, rugina
Iar teama de sfarsit imi pare-un gest, un gand, un lucru insolit

Incet contururi trec prin fata-mi: sunt zid sunt praf, rugina au in vine
Incet peste oras se lasa noaptea, incet se lasa noaptea si in mine...
Mi-e dor sa simt, mi-e dor de viata, mi-e dor sa-mi fie dor;
Chiar daca stiu ca dor, iubire, viata sunt bulshit trecator.

luni, 1 august 2011

Oglinzi paralele cu un vers intre ele



Ola își amintea vag seara care urma să se topească în primele valuri de lumină ale răsăritului. Fum și nisip, multă bere și melodia aia...care îi suna încă în urechi dar nu-și mai amintea exact unde a auzit-o sau dacă a auzit-o cu adevărat astazi sau pur și simplu și-a amintit de ea...O enerva la culme furnicarul din jurul ei, lumea care venea și se ducea bălăbănindu-se și lovindu-se de ea. Ajunse în cele din urmă în fața mării, își găsi o bucată de plajă liberă și sa aseză acolo, cu genunchii aproape lipiți de bărbie. Rămase pierdută undeva în largul mării, neclintită, cu melodia aia în cap, melodie care devenise deja enervantă pentru că nu avea nicio logică pentru Ola la ora aceea. De fapt, în minte i se repeta un singur vers, acel vers cu ritm dubios, pe care acum era sigură că de fapt nu-l auzise niciodată…Sau poate că da…Dă-l naibii de cântec…Tanananam tanananam..ritmul melodiei era însă în continuare acolo…Ola își scutură capul puternic, astfel încât șuvițele prinse la spate cu un elastic turcoaz aproape ca ieșiră complet din coadă…Apoi se uită de jur împrejur: plaja se mai golise și soarele începea să se ridice deasupra apei…Iar Ola era nervoasă, melancolică, dar mai ales fericită! Nu era capabilă să recapituleze tot scenariul acelei nopți; era prea amețită și probabil că mintea de-asta se și agața de refrenul dubios, ca să nu-i dea ocazia să rememoreze…dacă ar fi rememorat, tot filmul se strica în mod clar…Mai bine NU!

Mai bine să contemple marea asta imensă din fața ei, și soarele atât de portocaliu și starea de amețeală și fericire tâmpă pe care o încerca…Își scoase din geanta maro pe care o lăsase să cadă lângă ea pe plajă o țigară, o aprinse și continua să privească tăcută și fericită răsăritul…

...

Aici o vei lăsa pe Ola cu momentul ei de fericire și vei face cale întoarsă pe plajă spre ulița principală a satului Vama Veche…(Suntem în 2007 deci încă există o uliță, nu o stradă, iar țărmul mării nu era pavat cu ciment…) Acolo, La Pirați, lumea încă petrece…Să mai bei puțină vodka sau poate o bere, să mai asculți niște Cradle…Sau poate să faci cale întoarsă până la Stuf unde ultimele acorduri ale Bolero-ului se pierdeau în chill-ul unei melodii de chill…Sau, hai în golf, unde, corturile dorm cu sau fără oameni în ele, pline de rouă și foarte liniștite…

Când te vei întoarce pe malul mării, dinspre golf înspre bucata de plajă în care ai lăsat-o pe Ola, o vei găsi în același loc e drept, dar nu singură, ci cu o gramadă de câini turbați care îi sfâșie trupul trăgând de el în toate direcțiile…În jurul lor mai mulți oameni cu ochii adânciți în orbite aveau fața ațintită asupra scenei dar păreau că nu văd ce se întâmplă…Și tu, la fel ca ceilalți oameni te vei așeza neputincios în cerc și vei privi la nesfîrșit scena repetându-se, pentru ca de fiecare dată, atunci când ultimul câine înghite ultima bucată din trupul Olei, toți câinii regurgitează bucățile de carne și Ola devine iarăși un trup, iar câinii își reiau actul de sfâșiere…

Apoi deodată, o să ți se facă extrem de cald, o să începi să asuzi, o să simți cum transpirația sărată se prelinge printre suvițele de păr, pe nas și pe buze…Lumina o să devină și ea incredibil de puternică, atât de puternică încât n-o să mai poți ține ochii deschiși. Îi vei închide pentru o clipă iar când îi vei deschide, vei fi în cortul tău de pe plajă…Te vei trezi buimacit, vei alerga și mai buimacit pe plajă spre locul în care Ola fusese sfâșiată de câini…Acolo, doauă franțuzoaice, una în costum de baie verde și alta cu un slip galben și sâni bronzați, cu mameloanele întărite, semn că doar ce ieșise din apă, stăteau întinse pe un prosop gigantic, roz…Și acum, chiar te trezești de-a binelea, în vara anului 2011. Ești în față la Expirat, adică mult, mult înspre bulgari, nu mai ții minte din seara trecută decât un vers, acel vers, versul Olei: “Lucrurile bune vin dacă le-aștepți”…

marți, 7 iunie 2011

Transformări

Totul se transformă, totul se transformă, totul curge

Curg şi eu printre cadavre şi flori, pe ape ba limpezi, ba negre

Prin hăţişul faptelor cotidiene trecutul nu se şterge

cu cârpe improvizate, mai murdară e oglinda în care mă privesc.

Dar totul se transformă, totul curge, şi curg şi eu printre

mormintele indivizilor uitaţi, printre obsecenele cuvinte.

Un singur adevăr, o singură izbândă, uitare, trecere

Un viitor, un viitor fără ceilalţi şi doar cu mine

Construcţie independentă, nu sunt furnică, eu sunt lup

Nu vreau să stau în stup, nu-mi trebuie o casă şi un plod

Nu vreau din mine să rup pentru „otrăvitoarea turmă”,

pentru trecut;

din libertate să mă-înfrupt,să smulg ce-i bun dintr-un prezent

inutil, să renasc în viitor fără minciuni şi fără tine şi fără voi.

Destul o acceptare plus o negare nopţile mi-au chinuit

prea mult năluca în vis m-a bântuit! Gata mi-a ajuns.

Tu te-ai transformat, voi v-aţi transformat şi greaţa

voma, flegma, nehotărârile şi speranţele m-au slăbit

m-aţi supt, m-aţi înecat şi nu mai vreau. Totul curge.

Te uit, vă uit şi curg.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Ce se întâmplă cu lucrurile neterminate?



Am fost o dată ca niciodată

Noi doi și marea și un hamac,

Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.

Eram amândoi în același loc,

Pe același țărm, lângă aceeași mare

Jucam amândoi fără să știm același joc

Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.


Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,

În fiecare zi aproape de apusul soarelui.

Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,

Și de fapt nu mai eram noi cei care

Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,

Beam bere amară și făceam baie-n mare,

Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.


Dar mâine a venit în cele din urmă!

Marea, hamacul, nisipul...

Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.

Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare

Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,

Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...

Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!

miercuri, 9 martie 2011

În visuri câteva răspunsuri



ziua 1-primul vis

am avut cel mai ciudat vis.se făcea că stăteam pe un scaun într-o anticameră alături de o femeie ce citea Elle, lua câte o gură de apă,una de espresso şi citea Elle şi iarăşi o gură şi alte rânduri.şi aştepta şi aşteptam.nu ştiu ce anume, nu ştiu. dar tipa, tipa mi-a adus aminte de mare, de 1 mai, de vama veche, de cum eram atunci.m-am trezit dimineaţă şi parcă îi auzeam vocea în tăcerea deplină.am înţeles mesajul.conştientizarea prezentului,anticamera, viaţa mea, aşteptarea.îmi aduc aminte, îmi aduc aminte că i-am dat o eşarfă roz.era aşa limpede, sinceră, răbdătoare.nu, n-am sărutat-o deşi buzele ei îmi cereau asta.mi-a fost frică.amintirea ei a stat acolo printre gândurile mele în tot acest timp.am negat-o, bineînţeles.dar de ce acum?de ce în vis?de ce am vrut să par un tip oarecum dur,am jucat rolul, accentuam cuvintele, pozam în ceea ce nu eram.ah de ce am avut visul?mesajul,trebuie sa-l înţeleg.anticamera, mi-a spus ceva,înainte să-şi termine espresso dar nu îmi aduc aminte.memorie proastă, trebuie să-mi amintesc.trebuie.şi pare aşa departe şi aşteptarea asta.şi fericirea ei pură şi dansul,nisipul şi marea,răsăritul,tequila şi ţigările fumate în doi.regrete.

ziua 2-al doilea vis

am visat din nou anticamera.dimineaţă am găsit pe noptieră câteva rânduri scrise în noapte,somnambulic.de data asta am vrut să ştiu.şi totuşi,dacă într-adevăr viaţa e o anticameră a morţii? păi cum?şi eu şi ea aşteptam în vis împreună.unde ne vom întâlni? în moarte?la naiba nu m-am gândit.ar trebui să fiu îmbrăcat frumos, ah şi să îmi pieptăn părul asta ciufulit şi să mă dau cu parfum.nu îmi amintesc numele.

ziua 3-decizii,decizii,rezultatul.

de ieri n-am mai dormit.dar am găsit răspunsuri,multe, am simplificat, am tăiat,am adăugat.nu, n-am să accept, viaţa nu e o aşteptare într-o anticameră, viaţa nu e anticamera morţii.viaţa e sufrageria.e locul în care am să o invit pe prietena mării la o cină, la un vin,la o povestire, la dans pe ritmurile unui pian,la o ţigară de foi, la o îmbrăţişare.poate ne sărutăm,ne iubim pe canapeaua mea nouă,fumăm ţigări după,viaţa e sufrageria în care ne relaxăm,ne iubim, ne înveselim înainte de a merge în beci.în beciul în care se ţin arhivate suflete, mii de suflete.necunoscutul nu mă sperie dacă alături va fi ea.îmi dă un sens şi pământul nu va fi rece,şi sicriul va fi maşina spre univers şi viermii îmi vor fi prietenii mei care mă vor ajuta să mă contopesc cu natura.pentru că nu mai contează nimic din ce va urma din moment ce am descoperit că ea există.refuz să mă las pradă deprimărilor,de ce viaţa să-mi fie aşteptare când poate fi evenimentul în sine.şi chiar dacă o mai vedem uneori ca pe o anticameră, dacă suntem doi, dacă suntem doi e bine,ne ţinem de urât,bem împreună un espresso şi dacă e să aşteptăm, aşteptăm dar în doi e mai bine,e mai bine.e mai bine în sufragerie.

Băiatul cu ochii verzi privea spre cer şi cerul îi zâmbea.Caietul era deschis şi acolo avea câteva răspunsuri.Reciti cele scrise.Neliniştea îi cuprinse corpul şi un val de frică.Dar dacă Ea avea dreptate?

Visul lui Elpis


Și totuși, dacă într-adevăr viața e o anticameră a morții?...”

Aceasta fusese ultima frază rostită de femeia cu ochelari de soare gigantici...Elpis se trezi brusc, deschise ochii și își pironi privirea într-un punct fix, pe tavanul plin de igrasie al mansardei...Deși era conștientă că e trează și că totul fusese doar un vis, nu putea să se miște, stătea încă imobilă așteptând să se întâmple ceva care să îi șteargă imaginea oribilă a visului...Un gând nou și frumos, o idee, alarma telefonului...orice ar fi fost binevenit numai să o scoată din starea de paralizie în care o băgase femeia aceea hidoasă...Iar faptul că femeia aia cu ochelari care îi acopereau până la buza superioară fața, era produsul minții ei, al subconștientului, al amintirilor și experiențelor ei o bulversa total...Dacă ar fi putut să trăiască cu imaginea ei, așa cum apăruse în vis, era mult mai greu să o accepte ca pe creația ei, ca pe produsul minții proprii...

În sfârșit alarma telefonului se declanșă și gandurile lui Elpis zburară către biroul plin de dosare ce trebuiau arhivate și catre colegele ei insipide de la serviciu: Geta, Mariana și Vero...Deodată tresari se ridică din pat cu mișcări bruște și rămase nemișcată în mijlocul camerei semi-întunecate! Ce a vrut de fapt să îi spună? Cum adică viața e o anticameră a morții? Adică...da, avea dreptate, chiar așa era...viața fiecăruia e o așteptare mai mult sau mai puțin conștientă a ceea ce va veni după...adică moartea, necunoscutul, întunericul, pământul jilav turnat cu zgomote seci pe lemnul lucios al unui sicriu, în care, acoperit cu pături și îmbrăcat în hainele cele mai bune va sta ceea ce în anticameră fusese un om viu, care se mișcă, visează, gândește, clipește, respiră! Cu cât dădea mai multă dreptate cuvintelor libelulei, cu atât simțea mai apăsătoare pe umeri povara existenței sale sordida, lipsita de culoare, deprimantă și, până la urmă, fără sens! Fără sens pentru că, prin prisma necunoscutului de la final, totul devenea lipsit de semnificație, în van, aiurea...De ce anticamera ei era așa de odioasă și cum de nu-și dăduse seama până acum de realitatea care o izbea așa de puternic în față mai ales că venise în mintea ei prin prisma unui vis de-a dreptul hidos?

Dacă ar fi să moară astăzi, nici măcar nu își putea imagina cu ce ar îmbrăca-o ca să o îngroape...își deschise șifonierul panicată...Înăuntru erau mai multe perechi de blugi, câteva tricouri și pulovere, o fustă cadrilată și două cămăși verzi...Nici măcar nu ar avea cu ce haine noi să o îmbrace...Cadavrul ei ar trebui să putrezească într-o pereche de blugi și un tricou de la MiniPrix! Și în teneși, bineînțeles! Sau în bocanci, depinde! Oricum erau singurele variante posibile! Totuși, cu blugii albastru-deschis și cu tricoul ăla turcoaz, ar merge mai bine Converșii decât bocancii...Și eșarfa roz, neapărat! Elpis se gândea că dacă ar fi ca trupul ei să fie închis într-un sicriu ar fi vrut ca în jurul gâtului să aibă eșarfa roz pe care i-o dăruise un tip bun în Vamă acum doi ani, de 1 Mai! Cât de mișto fusese 1 Mai-ul ăla! Dans până la răsăritul soarelui pe plajă, tequilla, țigări, un cer plin de stele, nisipul și marea, mai ales marea pe care Elpis o adora...Și, da bineînțeles tipul de la bar...Avea ochi verzi și niște buze foarte senzuale...Și ceva în felul lui de a vorbi, de a accentua cuvintele, îi dădea un farmec extraordinar! Până la urmă anticamera ei nu fusese întotdeauna așa de gri cum era în ultimele luni! Până să lucreze la Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, avusese parte de o așteptare chiar plăcută...Și...până la urmă, anticamera asta și așteptarea asta, sunt un lucru așa de imprevizibil...Elpis își imagina că aștepta să intre în cabinetul unui medic pentru consult, dar că nu avusese timp să își facă programare, așa că va sta în anticameră până când medicul o va primi...nici ea nu știa exact când se va întâmpla asta...Până una alta, ca să nu se plictisească, ar putea foarte bine să mai răsfoiască niște pagini de modă din Elle și să bea un pahar cu apă...sau poate un espresso!