joi, 17 februarie 2011

Jurnal post-modern de calatorie






Bucureşti, 23 iulie 2010, vineri după-amiază, trafic infernal, căldură mare, ieşirea dinspre Băneasa aproape blocată. Cinci inşi înghesuiţi printre corturi şi saci de dormit într-o maşină. Ajungem, după multe opriri şi staţionări forţate pe centura Ploieşti şi pe Valea Prahovei, în Sighişoara (aka Schäßburg, aka Segesvár). Este ora 12 noaptea, iar campingul la care urmează să “tragem”, aşa cum făceu odinioară călătorii medievali, nu mă face deloc să intru în atmosfera poetică pe care mi-o imaginam. Plantăm cele patru corturi, ne întâlnim cu restul echipajului venit cu trenul tocmai din Iaşi, bem câte o bere rece ca să ne facem un pic de somn şi gata.

Sighişoara, 24 iulie 2010 sâmbătă dimineaţă...caaald. În cort nu se poate dormi clar mai mult de ora 9 în zilele de vară. Aşa că, am pornit agale către cetate. La intrare nu se instalaseră încă baieţii cu taxa, aşa că am avut cale liberă. Prima oprire, dugheana cu espresso italian, amar şi tare...Îl smulg cu lăcomie din mâinile bievoitoare ale domnului care îl vinde şi mă gândesc cu groază că domniţele şi cavalerii de pe vremuri nu puteau să se desfete în dimineţile de vacanţă cu aşa delicatesă adusă din Lumea Nouă. Pe de altă parte, nici de vacanţe nu prea auziseră, iar farmecul unei pauze de cafea la birou, phhh...nu fusese încă inventat de vrăjitoare.

Cetatea propriu-zisă, într-adevăr foarte bine conservată, ar fi avut un aer mult mai medieval într-o zi oarecare decât cu ocazia festivalului, când fiecare casă din zona centrală era împodobită cu simbolurile heraldice ale capitalismului: afişe publicitare de toate dimensiunile. De o parte şi de alta a străzii principale tarabe improvizate ce vindeau orice: marţipan, cercei, măşti veneţiene, icoane ortodoxe, pălării, colaci secuieşti, îngheţată, pietre semi-preţioase, căni, ceşti şi obiecte decorative, săbii de lemn, turtă dulce, cafea, bere, costume medievale, costume tradiţionale, creaţii vintage sau pur şi simplu haine. La răspântii, câte un grup de trubaduri moderni cântau la diferite instrumente autohtone sau mai puţin autohtone cover-uri după piese celebre. Sus, la Biserica din Deal, un grup extins de vamaioţi aşezaţi pe colină fredonau Zombie acompaniaţi de chitara unei tinere junkie bronzată. Pe străzi, alei şi cărărui, alături de gloata din ce în ce mai numeroasă de vizitatori mişunau diverşi cavaleri, domniţe, regi, vrăjitori şi alte personaje “de poveste”. La corturile ridicate pe lângă tarabele negustorilor şi în piaţa centrală cavaleri războinici şi neînfricaţi dădeau lecţii de mânuire a săbiei şi altor arme puştilor fascinaţi de izul fantastic al întregii situaţii.

După două espresso, multe tururi de cetate pe diferite străzi şi străduţe, o vizită la muzeu (unde merită văzute colecţia de instrumente chirurgicale şi trusa ginecologică ce a aparţinut unor medici sighişoreni de pe la 1800), una la Biserica Luterană (unde am dat peste o doamnă ghid foarte simpatică şi o criptă de-a dreptul creepy ) şi mult marţipan (cu caise, ciocolată, fistic, fructe de pădure, cacao, etc.) decid că nu voi lăsa schmibările climatice să mă doboare şi nu mă las alungată de soarele pârjolitor de ora două. Început să urc agale prin galeria acoperită, înarmată cu o sticlă cu apă minerală rece cumpărată la suprapreţ şi cu volumul în limba engleză al Casei cu Rodii a lui Oscar Wilde – pe care nu îl mai citisem de când aveam vreo 14 ani -, spre destinaţia finală a după-amiezii cimitirul din vârful dealului...Acolo chiar am găsit răcoare şi verdeaţă...Nici urmă de întristare sau suspin: doar paşii cadenţaţi ai turiştilor veniţi ca mine să scape de căldura şi vânzoleala din cetate sau să fotografieze mormintele datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mi-am stabilit cartierul general pe o bancă strategic amplasată la umbra pomilor uriaşi şi am început să recitesc cu plăcere nuvelele lui Oscar, apreciind mai mult decât prima dată conţinutul estetic al întâmplărilor medievale cu prinţi, vrăjitoare, infante lipsite de suflet, sirene, pescari, pitici îndrăgostiţi şi regi suferinzi.

Când ultima pagină din The Fisherman and His Soul a fost citită şi ecranul telefonului meu mobil a “bătut” ora 17.00, am pus capăt lecturii şi după o scurtă plimbare prin cimitir, am decis să redevin sociabilă. Am coborât aşadar în cetate unde totul era la fel ca înainte, cu excepţia căldurii care scăzuse în intensitate şi a unui detaliu inexistent în forma sa fizică la plecarea mea în pustnicie beletristică: tânărul Cavaler Lup. Îl zărisem încă de dimineaţă pe toate afişele festivalului, în care arăta atât de chipeş încât l-am catalogat imediat – Photoshop - şi mi l-am scos din minte în secunda doi. Acum, îl revedeam în carne şi oase, îmbrăcat în uniforma maro cu negru, încins cu spada de o mână şi înfăşurat în blana miţoasă de oaie în ciuda căldurii încă tropicale de afară. Mergea printre noi, muritorii de rând care veniserăm să-i vizităm cetatea, se oprea amabil la poze atunci când turiştii îl rugau să o facă. Părea timid şi încurcat atunci când trebuia să răspundă vreunui curios la întrebări sau poante cu tematică medievală, dar era foarte atent şi grijuliu cu puştii care făcuseră roată în jurul său şi îl priveau cu admiraţie.

Nici grupul meu, cu care m-am reîntâlnit la coborârea de pe deal, nu a scăpat de vraja Cavalerului Lup, aşa că, în calitate de fotograf mi-a revenit sarcina de a-l urmări cu obiectivul aparatului prin toată cetatea şi de încerca să captez instantanee cât mai grăitoare. Ploaia m-a oprit pentru vreo două ore din misiunea ce îmi fusese atribuită, dar am avut apoi ocazia să recuperez în timpul intrării Marelui Car al Jertfei, deasupra căruia s-a aflat până în clipa aprinderii acestuia, Cavalerul Lup. După aprinderea carului a urmat un foc de artificii drăguţ pe care l-am privit pe ritmuri de Carmina Burana, iar apoi parada tuturor ordinelor cavalereşti cu domniţele, meşteşugarii şi vrăjitorii aferenţi, şi cu Cavalerul Lup în frunte sunând din cornu-i vânătoresc.

Cetatea urma să meargă la culcare şi la fel şi noi...Drumul spre camping-ul în care ne aşteptau patru corturi inundate de ploaia din ajun nu ni s-a mai părut atât de sumbru şi de lung pentru că toate purtam în nări mirosul de fân şi lemn ars şi comentam entuziasmate apariţia fascinantă a bravului cavaler cu mantie din lână de oaie.

Bucureşti, 25 iulie 2010, duminică seara, am ajuns în sfârşit pe la casele noastre şi chiar la o oră rezonabilă! Norocul nostru că traficul de la acel sfârşit de week-end se mutase pe Autostrada Soarelui pe unde veneau înapoi în Capitală fanii lui Mika al cărui concert fusese sâmbătă la Mamaia. Încă sub mirajul Sighişoarei Medievale, am intrat unpic pe net, unde s-a înfăptuit un adevărat miracol: în doar 5 minute, Google-ul, un fel de zână bună a vremurilor în care trăim, a dat de urmă enigmaticului Cavaler Lup, aducându-mi-l sub numele său real în lista de prieteni de pe Facebook. Am observat navigând pe pagina personală a cavalerului că în acelaşi timp cu mine îi mai ceruseră prietenia în acelaşi fel vreo zece tinere domniţe cu vârste cuprinse între 16 şi 29 de ani.. Sunt obişnuită cu concurenţa şi nu mă înspăimântă deloc ideea, dar nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie, că dacă aş fi oprit textul la fraza care se termină cu Facebook, aş fi obţinut poate primul basm post-modern, aş fi putut încăleca liniştită pe-o şa sau, chiar mai bine, aş fi trăit fericită până la adânci bătrâneţi...