Am fost o dată ca niciodată
Noi doi și marea și un hamac,
Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.
Eram amândoi în același loc,
Pe același țărm, lângă aceeași mare
Jucam amândoi fără să știm același joc
Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.
Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,
În fiecare zi aproape de apusul soarelui.
Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,
Și de fapt nu mai eram noi cei care
Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,
Beam bere amară și făceam baie-n mare,
Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.
Dar mâine a venit în cele din urmă!
Marea, hamacul, nisipul...
Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.
Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare
Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,
Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...
Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!
