Visul lui Elpis

“Și totuși, dacă într-adevăr viața e o anticameră a morții?...”

Aceasta fusese ultima frază rostită de femeia cu ochelari de soare gigantici...Elpis se trezi brusc, deschise ochii și își pironi privirea într-un punct fix, pe tavanul plin de igrasie al mansardei...Deși era conștientă că e trează și că totul fusese doar un vis, nu putea să se miște, stătea încă imobilă așteptând să se întâmple ceva care să îi șteargă imaginea oribilă a visului...Un gând nou și frumos, o idee, alarma telefonului...orice ar fi fost binevenit numai să o scoată din starea de paralizie în care o băgase femeia aceea hidoasă...Iar faptul că femeia aia cu ochelari care îi acopereau până la buza superioară fața, era produsul minții ei, al subconștientului, al amintirilor și experiențelor ei o bulversa total...Dacă ar fi putut să trăiască cu imaginea ei, așa cum apăruse în vis, era mult mai greu să o accepte ca pe creația ei, ca pe produsul minții proprii...

În sfârșit alarma telefonului se declanșă și gandurile lui Elpis zburară către biroul plin de dosare ce trebuiau arhivate și catre colegele ei insipide de la serviciu: Geta, Mariana și Vero...Deodată tresari se ridică din pat cu mișcări bruște și rămase nemișcată în mijlocul camerei semi-întunecate! Ce a vrut de fapt să îi spună? Cum adică viața e o anticameră a morții? Adică...da, avea dreptate, chiar așa era...viața fiecăruia e o așteptare mai mult sau mai puțin conștientă a ceea ce va veni după...adică moartea, necunoscutul, întunericul, pământul jilav turnat cu zgomote seci pe lemnul lucios al unui sicriu, în care, acoperit cu pături și îmbrăcat în hainele cele mai bune va sta ceea ce în anticameră fusese un om viu, care se mișcă, visează, gândește, clipește, respiră! Cu cât dădea mai multă dreptate cuvintelor libelulei, cu atât simțea mai apăsătoare pe umeri povara existenței sale sordida, lipsita de culoare, deprimantă și, până la urmă, fără sens! Fără sens pentru că, prin prisma necunoscutului de la final, totul devenea lipsit de semnificație, în van, aiurea...De ce anticamera ei era așa de odioasă și cum de nu-și dăduse seama până acum de realitatea care o izbea așa de puternic în față mai ales că venise în mintea ei prin prisma unui vis de-a dreptul hidos?

Dacă ar fi să moară astăzi, nici măcar nu își putea imagina cu ce ar îmbrăca-o ca să o îngroape...își deschise șifonierul panicată...Înăuntru erau mai multe perechi de blugi, câteva tricouri și pulovere, o fustă cadrilată și două cămăși verzi...Nici măcar nu ar avea cu ce haine noi să o îmbrace...Cadavrul ei ar trebui să putrezească într-o pereche de blugi și un tricou de la MiniPrix! Și în teneși, bineînțeles! Sau în bocanci, depinde! Oricum erau singurele variante posibile! Totuși, cu blugii albastru-deschis și cu tricoul ăla turcoaz, ar merge mai bine Converșii decât bocancii...Și eșarfa roz, neapărat! Elpis se gândea că dacă ar fi ca trupul ei să fie închis într-un sicriu ar fi vrut ca în jurul gâtului să aibă eșarfa roz pe care i-o dăruise un tip bun în Vamă acum doi ani, de 1 Mai! Cât de mișto fusese 1 Mai-ul ăla! Dans până la răsăritul soarelui pe plajă, tequilla, țigări, un cer plin de stele, nisipul și marea, mai ales marea pe care Elpis o adora...Și, da bineînțeles tipul de la bar...Avea ochi verzi și niște buze foarte senzuale...Și ceva în felul lui de a vorbi, de a accentua cuvintele, îi dădea un farmec extraordinar! Până la urmă anticamera ei nu fusese întotdeauna așa de gri cum era în ultimele luni! Până să lucreze la Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, avusese parte de o așteptare chiar plăcută...Și...până la urmă, anticamera asta și așteptarea asta, sunt un lucru așa de imprevizibil...Elpis își imagina că aștepta să intre în cabinetul unui medic pentru consult, dar că nu avusese timp să își facă programare, așa că va sta în anticameră până când medicul o va primi...nici ea nu știa exact când se va întâmpla asta...Până una alta, ca să nu se plictisească, ar putea foarte bine să mai răsfoiască niște pagini de modă din Elle și să bea un pahar cu apă...sau poate un espresso!