Ola își amintea vag seara care urma să se topească în primele valuri de lumină ale răsăritului. Fum și nisip, multă bere și melodia aia...care îi suna încă în urechi dar nu-și mai amintea exact unde a auzit-o sau dacă a auzit-o cu adevărat astazi sau pur și simplu și-a amintit de ea...O enerva la culme furnicarul din jurul ei, lumea care venea și se ducea bălăbănindu-se și lovindu-se de ea. Ajunse în cele din urmă în fața mării, își găsi o bucată de plajă liberă și sa aseză acolo, cu genunchii aproape lipiți de bărbie. Rămase pierdută undeva în largul mării, neclintită, cu melodia aia în cap, melodie care devenise deja enervantă pentru că nu avea nicio logică pentru Ola la ora aceea. De fapt, în minte i se repeta un singur vers, acel vers cu ritm dubios, pe care acum era sigură că de fapt nu-l auzise niciodată…Sau poate că da…Dă-l naibii de cântec…Tanananam tanananam..ritmul melodiei era însă în continuare acolo…Ola își scutură capul puternic, astfel încât șuvițele prinse la spate cu un elastic turcoaz aproape ca ieșiră complet din coadă…Apoi se uită de jur împrejur: plaja se mai golise și soarele începea să se ridice deasupra apei…Iar Ola era nervoasă, melancolică, dar mai ales fericită! Nu era capabilă să recapituleze tot scenariul acelei nopți; era prea amețită și probabil că mintea de-asta se și agața de refrenul dubios, ca să nu-i dea ocazia să rememoreze…dacă ar fi rememorat, tot filmul se strica în mod clar…Mai bine NU!
Mai bine să contemple marea asta imensă din fața ei, și soarele atât de portocaliu și starea de amețeală și fericire tâmpă pe care o încerca…Își scoase din geanta maro pe care o lăsase să cadă lângă ea pe plajă o țigară, o aprinse și continua să privească tăcută și fericită răsăritul…
...
Aici o vei lăsa pe Ola cu momentul ei de fericire și vei face cale întoarsă pe plajă spre ulița principală a satului Vama Veche…(Suntem în 2007 deci încă există o uliță, nu o stradă, iar țărmul mării nu era pavat cu ciment…) Acolo, La Pirați, lumea încă petrece…Să mai bei puțină vodka sau poate o bere, să mai asculți niște Cradle…Sau poate să faci cale întoarsă până la Stuf unde ultimele acorduri ale Bolero-ului se pierdeau în chill-ul unei melodii de chill…Sau, hai în golf, unde, corturile dorm cu sau fără oameni în ele, pline de rouă și foarte liniștite…
Când te vei întoarce pe malul mării, dinspre golf înspre bucata de plajă în care ai lăsat-o pe Ola, o vei găsi în același loc e drept, dar nu singură, ci cu o gramadă de câini turbați care îi sfâșie trupul trăgând de el în toate direcțiile…În jurul lor mai mulți oameni cu ochii adânciți în orbite aveau fața ațintită asupra scenei dar păreau că nu văd ce se întâmplă…Și tu, la fel ca ceilalți oameni te vei așeza neputincios în cerc și vei privi la nesfîrșit scena repetându-se, pentru ca de fiecare dată, atunci când ultimul câine înghite ultima bucată din trupul Olei, toți câinii regurgitează bucățile de carne și Ola devine iarăși un trup, iar câinii își reiau actul de sfâșiere…
Apoi deodată, o să ți se facă extrem de cald, o să începi să asuzi, o să simți cum transpirația sărată se prelinge printre suvițele de păr, pe nas și pe buze…Lumina o să devină și ea incredibil de puternică, atât de puternică încât n-o să mai poți ține ochii deschiși. Îi vei închide pentru o clipă iar când îi vei deschide, vei fi în cortul tău de pe plajă…Te vei trezi buimacit, vei alerga și mai buimacit pe plajă spre locul în care Ola fusese sfâșiată de câini…Acolo, doauă franțuzoaice, una în costum de baie verde și alta cu un slip galben și sâni bronzați, cu mameloanele întărite, semn că doar ce ieșise din apă, stăteau întinse pe un prosop gigantic, roz…Și acum, chiar te trezești de-a binelea, în vara anului 2011. Ești în față la Expirat, adică mult, mult înspre bulgari, nu mai ții minte din seara trecută decât un vers, acel vers, versul Olei: “Lucrurile bune vin dacă le-aștepți”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu