Transformări

Totul se transformă, totul se transformă, totul curge

Curg şi eu printre cadavre şi flori, pe ape ba limpezi, ba negre

Prin hăţişul faptelor cotidiene trecutul nu se şterge

cu cârpe improvizate, mai murdară e oglinda în care mă privesc.

Dar totul se transformă, totul curge, şi curg şi eu printre

mormintele indivizilor uitaţi, printre obsecenele cuvinte.

Un singur adevăr, o singură izbândă, uitare, trecere

Un viitor, un viitor fără ceilalţi şi doar cu mine

Construcţie independentă, nu sunt furnică, eu sunt lup

Nu vreau să stau în stup, nu-mi trebuie o casă şi un plod

Nu vreau din mine să rup pentru „otrăvitoarea turmă”,

pentru trecut;

din libertate să mă-înfrupt,să smulg ce-i bun dintr-un prezent

inutil, să renasc în viitor fără minciuni şi fără tine şi fără voi.

Destul o acceptare plus o negare nopţile mi-au chinuit

prea mult năluca în vis m-a bântuit! Gata mi-a ajuns.

Tu te-ai transformat, voi v-aţi transformat şi greaţa

voma, flegma, nehotărârile şi speranţele m-au slăbit

m-aţi supt, m-aţi înecat şi nu mai vreau. Totul curge.

Te uit, vă uit şi curg.

În visuri câteva răspunsuri

ziua 1-primul vis

am avut cel mai ciudat vis.se făcea că stăteam pe un scaun într-o anticameră alături de o femeie ce citea Elle, lua câte o gură de apă,una de espresso şi citea Elle şi iarăşi o gură şi alte rânduri.şi aştepta şi aşteptam.nu ştiu ce anume, nu ştiu. dar tipa, tipa mi-a adus aminte de mare, de 1 mai, de vama veche, de cum eram atunci.m-am trezit dimineaţă şi parcă îi auzeam vocea în tăcerea deplină.am înţeles mesajul.conştientizarea prezentului,anticamera, viaţa mea, aşteptarea.îmi aduc aminte, îmi aduc aminte că i-am dat o eşarfă roz.era aşa limpede, sinceră, răbdătoare.nu, n-am sărutat-o deşi buzele ei îmi cereau asta.mi-a fost frică.amintirea ei a stat acolo printre gândurile mele în tot acest timp.am negat-o, bineînţeles.dar de ce acum?de ce în vis?de ce am vrut să par un tip oarecum dur,am jucat rolul, accentuam cuvintele, pozam în ceea ce nu eram.ah de ce am avut visul?mesajul,trebuie sa-l înţeleg.anticamera, mi-a spus ceva,înainte să-şi termine espresso dar nu îmi aduc aminte.memorie proastă, trebuie să-mi amintesc.trebuie.şi pare aşa departe şi aşteptarea asta.şi fericirea ei pură şi dansul,nisipul şi marea,răsăritul,tequila şi ţigările fumate în doi.regrete.

ziua 2-al doilea vis

am visat din nou anticamera.dimineaţă am găsit pe noptieră câteva rânduri scrise în noapte,somnambulic.de data asta am vrut să ştiu.şi totuşi,dacă într-adevăr viaţa e o anticameră a morţii? păi cum?şi eu şi ea aşteptam în vis împreună.unde ne vom întâlni? în moarte?la naiba nu m-am gândit.ar trebui să fiu îmbrăcat frumos, ah şi să îmi pieptăn părul asta ciufulit şi să mă dau cu parfum.nu îmi amintesc numele.

ziua 3-decizii,decizii,rezultatul.

de ieri n-am mai dormit.dar am găsit răspunsuri,multe, am simplificat, am tăiat,am adăugat.nu, n-am să accept, viaţa nu e o aşteptare într-o anticameră, viaţa nu e anticamera morţii.viaţa e sufrageria.e locul în care am să o invit pe prietena mării la o cină, la un vin,la o povestire, la dans pe ritmurile unui pian,la o ţigară de foi, la o îmbrăţişare.poate ne sărutăm,ne iubim pe canapeaua mea nouă,fumăm ţigări după,viaţa e sufrageria în care ne relaxăm,ne iubim, ne înveselim înainte de a merge în beci.în beciul în care se ţin arhivate suflete, mii de suflete.necunoscutul nu mă sperie dacă alături va fi ea.îmi dă un sens şi pământul nu va fi rece,şi sicriul va fi maşina spre univers şi viermii îmi vor fi prietenii mei care mă vor ajuta să mă contopesc cu natura.pentru că nu mai contează nimic din ce va urma din moment ce am descoperit că ea există.refuz să mă las pradă deprimărilor,de ce viaţa să-mi fie aşteptare când poate fi evenimentul în sine.şi chiar dacă o mai vedem uneori ca pe o anticameră, dacă suntem doi, dacă suntem doi e bine,ne ţinem de urât,bem împreună un espresso şi dacă e să aşteptăm, aşteptăm dar în doi e mai bine,e mai bine.e mai bine în sufragerie.

Băiatul cu ochii verzi privea spre cer şi cerul îi zâmbea.Caietul era deschis şi acolo avea câteva răspunsuri.Reciti cele scrise.Neliniştea îi cuprinse corpul şi un val de frică.Dar dacă Ea avea dreptate?

my punk love song (neterminat)

relaţii cu refren, pe punk noi ne-am luat la tură pentru un an sau doi, depinde cum calculezi.vreau să spun că bine a mai fost să facem pogo să ne lovim cu pumnul în ochi,să-ţi rup fâşul, să-mi spargi nasul, da bine a mai fost.ah şi acele murder ballads ale lui nick în serile de vară, un dunhill pe balcon şi un pahar de vin, şi-am râs şi a fost bine.să nu mai zic dimineaţa când eu mahmur şi tu vioaie îmi ofereai o ceaşcă de cafea ca să-mi revin.eu nu am înţeles atunci că tu ce făceai creştea din dragoste şi mai beat, eu mai beat eram şi ochii grei şi plini de fum şi ceaţă, şi vântul de la 4 dimineaţă, şi vomă şi frustrare şi n-am ştiut, cât n-am ştiut să-ţi spun.eu, eu pot să fiu mai bun.pot fi cum ai fi vrut să fiu dar acum e târziu şi vinul ăsta nu mă lasă-n pace şi fumul ăsta mă strânge de plămân.visez la zilele senine, la sâni, la paste, la dulciuri fine, la părul tău zburlit ce se ivea din perne.îmi spun, gata.s-a dus şi plâng în pivniţă cu vinul.rup cepul şi las să curgă lichidul din butoi.fac pluta, plutesc, dar până când?OI oi oi!this is my punk love song that spins me round and round, mă-arunc în voi,să scap de amintirea reţetei anarhiste.Vinete anarhiste la cuptor cu boabe de struguri nu e cel mai bun pariu oi!

Fratele de pe Prut

Ăsta de-l cunosc eu s-a născut prin Moldova în anul în care mi-a zâmbit şi mie Soarele. Prima oară l-am văzut prin clasa a cincea. Avea cămaşă albă, pulover de duminică, batistuţă, tot tacâmul. Mămica era designerul vestimentar din spatele înfăţişării băiatul din prima bancă. Era tăcut, foarte tăcut. În primul an nu am schimbat trei cuvinte. Trecea drept un ciudat şi nu se alipise niciunui grup. Ba mai mult unii de pe la altă clasă îi spuneau Bosniacul, pe asta nu am înţeles-o nici până în ziua de astăzi.

Anii au trecut şi ne-am apropiat, mai ales după ce am început să mergem împreună acasă după ore. O ardeam împreună mai tot timpul. Îmi aduc aminte de o excursie cu clasa, treabă organizată de profu de geografie. Plecarea se făcea din centrul măreţului oraş de provincie la şase dimineaţa. M-am echipat şi la cinci şi ceva la uşă era tovarăşul cu rucsac, bască, haină groasă şiiii surpriză, un casetofon fabricat la începutul anilor 90 prin Ucraina. Am trecut peste bucuria care îmi invadase trupul, eram fericit şi amuzat că vom avea muzică, şi ne-am pornit spre locul de întâlnire. Pe drum un mai mare secret mi s-a arătat, surpizele nu mai conteneau să apară. În anticul casetofon, în locul pentru baterii erau strânse şi puse cap la cap mai multe ţigări St.George şi Ronson. Băiatul ăsta era plin de surprize şi în tot ce făcea era de o naivitate copilărească. Am fumat ca nişte căpcăuni şi am impresia că am băut şi alcool, mamă ce gangsta o ardeam. Oricum nu mai mult decât profu care în prima seară şi-a dat toată mâncarea la câini de mort de beat ce era. Da...amintiri, amintiri. Şi ar fi mult mai multe de povestit dar nu s-ar merita să fac acum căcatul praf într-o povestire scurtă. Trebuie detaliat. Sunt gesturi, sunt cuvinte, sunt întâmplări care ar merita o mai mare atenţie din partea-mi.

În primul an de liceu, să spunem că nu a fost deloc inspirat şi a ajuns undeva în afara oraşului. Făcea naveta în fiecare dimineaţă de se întâlnea cu toţi ţevarii din schimburile 3 şi 1. Viaţă frate! Mai ales când s-a îmbătat odată la liceu şi la întoarcerea în oraş a vomat prin tot autobuzul. Şi dă-i tată în autobază cu mătura, cu mopul, şterge mizeria. Dar până la urmă toate s-au rezolvat şi podeaua s-a curăţat.

După un an în exil, fiul rătăcitor s-a întors în oraş şi s-a înscris la acelaşi liceu frecventat de spiritul meu. A început distracţia. La el acasă era un fel de cuib unde ne adunam să bem cafele, să fumăm şi cel mai important să filozofăm. Ce mai tura-vura? eram nişte artişti. Nu făceam nimic practic sau când făceam asta era nevoie de o întreagă discuţie pro-contra. Prin clasa a zecea am înregistrat un album The Beginning. Am folosit un program rudimentar şi sunetul te ducea cu gândul la un rap de prin anii 80. Nici nu mai ştiu dacă îl mai avem, mi-ar plăcea să-l ascult alături de colaboratorul meu. Pace om! Talentul ne-a chinuit aşa că prin clasa a douăsprezecea din lipsă de ocupaţie am început alt proiect –L.S.D.-ză band. Am întrebuinţat chitara la care a cântat mama prin facultate, linguri, castroane, capace, tigăi, orice producea zgomot. Făceam muzică. Eram bazaţi. Am avut şi colaborări cu alţi prieteni, mixuri la melodiile hit. A şi era să uit, am filmat şi un vidoclip. Vodka-Folk ne-am spus. Frate, noi cântam vodka-folk!

La facultate ne-am fost alături, ne-am ajutat în momentele grele, am stat pe străzi, am îndurat foame, frig şi alte năzdrăvănii de care unii nici nu au auzit sau nu le pot concepe. Reality strikes! Tot respectul!

Omul meu din Ungheni e un fenomen, un living legend de care dacă nu ai auzit sigur vei auzi. Povestiri care mai de care mai neverosimile dar dacă vrei confirmare just ask.

Dar are să vină şi ziua în care îl voi vizita pe acest individ aşezat la casa lui din munţi şi poate mă va primi şi pe mine să dorm pe canapea. Nu-i aşa drace?

TRIPODUL

Când ajungi în centrifuga Bucureşti te amesteci cu necunoscuţi, eşti stors de bunătate, lăsat la uscat îţi mai revii, te uzi până la piele de stropii neprevăzutului, doar să fii secat again and again de aglomeraţia de idei, fapte , gânduri şi fel de fel de sentimente ce fac parte dintr-un amalgam de culturi urbano-provinciale. Filtrul de care dispui nu face faţă întotdeauna, eşti expus tentaţiilor, felaţiilor, toţi te sug de puterile acumulate în urbea-ţi liniştită în anii de intensă plictiseală creatoare.

Aşadar povestea începe cu mulţi ani în urmă când aflându-mă în rockoteca-pepinieră din oraşul natal l-am cunoscut pe Dosoftei. Eram sub influenţa băuturilor ifetine şi bune din acea vreme, lichide care scoteau din tine adolescentul teribilist, tânăr cu speranţe pentru mai bine. Nu-l vedeam prea bine dar am intuit legătura care avea să se înnoade între noi. Tăcut mă privea cu o oarecare simpatie amestecată cu “ci-i cu mă-ta” şi gânduri “ci beat îi dracu”. Oricum în acea seară făcusem abuz şi nu puteam scoate cuvintele exact cum le gândeam. Am făcut liceul împreună, aceeaşi clasă şi după cum am spus s-a legat treaba bine. O “ardeam” împreună mai tot timpul. Deşi diferiţi au existat multe momente în care am căzut de acord asupra unor probleme.

Într-o seară am ieşit în barul etern TP unde l-am adus şi pe Radovan. O seară de pomină. S-a lăsat cu tot felul de “aventuri” alcoolizate, pogo la colţul bisericii pe Zdob şi Zdub la telefon. Buşeli prin bocheţi şi alte asemenea manifestări animalice.

Cu timpul am devenit o echipă , un tot, un mic regiment. Ne-am spus TRIPODUL. Şi ăia eram ,tripodul, eu , Radovan şi Dosoftei trei inşi, care priveau lumea, o împărţeau, o catalogau, aşa nu, aşa da. Ani de care îmi aduc aminte cu mare plăcere. Momente fără griji, clipe în care scopul era precis leţ hav fan. Dacă îl vedeai pe unu, ne vedeai pe toţi.

Am trecut prin multe, au existat şi perioade în care nu ne-am vorbit, în care ne-am certat dar peste toate când ne întâlnim suntem acel ceva indestructibil.

Fiecare are caracterul său, sunt multe diferenţe. Îmi aduc aminte de una din primele seri, stăteam în trinunghi.

Ce tari sunt Deftones! –Radovan.

Totul a început cu Black Sabbath, tăticii.-Eu

Nirvana sucks-Dosoftei.

Voila! Despre ce vorbeam.

Nu o să uit niciodată umirea şi descoperirea pe care a făcut-o Radovan într-o seară în timp ce ne privea: Da-da, de ce sunteţi voi aşa înalţi?!. Încă mai râdem de treaba asta când ne întâlnim.

La facultate relaţia s-a mai răcit, fiecare cu treaba lui. Bine. Eu am fost cel care prin primul an mă depărtasem şi tripodul încetase să mai acţioneze ca un tripod. Pot spune că am fost un trădător.

Şi Dosoftei a avut câteva tentative. Dar trecând peste toate, reuniunile au fost the best. Ştiam de fiecare dată că ceva big se va întâmpla.

Am să stărui pe partea cu diferenţele pentru că asta e quelque chose-ul care ne-a ţinut probabil de-a lungul anilor uniţi. Chiar dacă aveam grupuri diferite de prieteni, stil de viaţă diferit a existat un spirit care ne aducea împreună mai fericiţi, mai empatici faţă de problemele celuilalt. În centrifugă ne-am ajutat de fiecare dată, fiind pentru celălalt o insulă cunoscută pe care păşeşti cu încredere şi care îţi dă forţa să mergi mai departe.

Deşi în momentul de faţă Tripodul e împrăştiat, fiecare îşi croieşte drumul prin viaţă cum ştie mai bine, fiecare cu planul său, sunt ferm convins că legătura puternică ne va aduce şi peste ani în acelaşi triunghi.

Tripodulllll!!!!!

în timp, nevoia de spaţiu

Dimineaţă, Soarele trăgea dintr-o ţigară în bucătărie, aştepându-mă cu cafeaua aburindă...Îmi zic: asta da zi frumoasă şi mă aşez la masă. Roşii cherry, caşcaval, măsline, ciuperci pe grătar, toate pregătite de Soare. Excelent mod de a începe ziua, mai ales după o noapte plină de evenimente.Mi-am aprins o ţigară de foi, mi-am tras ceaşca cu cafea în faţă şi am început să răsfoiesc ziarele. Atenţia mi-a fost atrasă de un reportaj despre o ţară în care sărăcia guverna cu o mână de fier, scuipând pe un popor odată mândru şi viteaz .Relatarea mi-a deschis ochii şi mi-a umbrit dimineaţa.

M-am tolănit pe patul din dormitor, am aprins o ţigară şi m-am lăsat purtat de vis. Din boxe ieşeau sunetele ca nişte braţe ce mă purtau prin întreg Universul. Stelele treceau pe lângă mine ca maşinile pe autostradă noaptea. Soarele stătea în dreapta mea, liniştit , cu o ţigară între buze conducea naveta spre Terra. Viteza era din ce în ce mai mare, şi gândul mă purta dintr-un loc într-altul, fără niciun ponton la care să-mi trag ambarcaţiunea pluteam în derivă pe lângă plaje pustii şi stânci golaşe.

-Ştii unde eşti? m-a întreabat ţăranul ce-şi mâna caii pe islaz.

-Nu...Nu ştiu.am răspuns uimit de apariţie.

Am traversat câteva spaţii, am sărit în alt timp. Mă gândeam că am ajuns undeva în trecut, de unde mă voi întoarce mai înţelept, spiritualitatea va atinge un alt grad.

-Îl cunoaşteţi? L-a mai văzut cineva în afără de voi? Am înteţeles...deci nu l-a mai văzut nimeni. Tu vii cu noi băiete!

Erau cinci tipi îmbracaţi în costume albastre şi căşti pe care erau inscripţionate nişte litere într-o limba necunoscută. Cum am ajuns acolo !?

-Unde acolo? Ce dracu mă asta e nebun.?

-Nu ştiu domn’ căpitan, vorbeşte întruna de când l-am găsit!

-O fi de la botanicele alea bă, ţi-am zis eu că derbedeii ca asta trebe’ închişi! Aici e România băă nu e la mă-ta acasă!

O reţetă

- Tinere, lasă vrăjeala şi încearcă să respecţi reţeta din carte! Unde ai mai auzit tu vinete cu struguri? Din cauza asta nu o sa reuşeşti niciodată să găteşti excelent! Pentru că eşti un anarhist, nu ţii cont de nicio regulă, găteşti după ureche...
- Mai bine anarhist, decât obsedată de reguli ca tine, uite-te şi tu cât de tipicară şi conservatoare eşti...
- Şi totuşi îţi place ce gătesc, altfel nu cred că ai fi terminat în nici jumătate de oră pastele cu dovlecei!
Tânărul lăsă bărbia în jos, într-adevăr pastele fuseseră excelente şi gătite ca la carte... În bucătărie se lăsă tăcerea...Se auzea din când în când sfâritul boabelor de struguri din cuptor...Ştiau amândoi că până la urmă vor mânca tot împreună şi vinetele şi strugurii, boabă cu boabă...
Vinete anarhiste la cuptor cu boabe de struguri şi paste cu dovlecei gătite ca la carte, o sticlă de vin demisec, multe ţigări şi ei doi, la aceeaşi masă discutând mereu în contradictoriu! Asta era reţeta!