Ultimii oameni

Avem impresia ca traim mai mult, pentru ca traim si vietile altora, pentru ca avem acces la paginile lor de Facebook, pentru ca putem vedea ce au facut zilnic, pentru ca putem sa ne facem o idee despre ei fara sa avem ocazia sa ii cunoastem vreodata pe viu. Suntem niste semi-roboti care zac ore la rand in fata calculatorului, in speranta ca acesta le va putea satisface setea de notorietate, de nou, de interesant. Stam pe retelele sociale pentru ca intr-un fel acestea ne fac sa ne simtim importanti, celebri, faimosi. Daca o foto sau o melodie aduna like-uri pe Facebook, satisfactia noastra e extraordinara, chiar daca nu suntem noi cei care am creat respectiva foto sau melodie...Suntem faimosi: uite cata lume ne place si ne urmareste pe FB! Bulshit, desertaciune, havel havelim, vanitas vanitatis.

Suntem pierduti, pentru ca nu mai avem credinta in salvare! Suntem pierduti pentru ca ne-am pierdut candva intre setea de puterea si foamea de consum, valorile si etica si notiunea de comunitate! Suntem o cultura decadenta, incapabila sa mai recunoasca valoarea la orice nivel. Ne preocupa salvarea proprie, ne-am abrutizat in asemenea hal incat cel de langa noi a devenit doar un mijloc pentru a ne atinge propriile scopuri.

Nu mai stim sa simtim, nu mai stim sa iubim, pentru noi iubirea este iubire in masura in care ne satisface propriile necesitati, este egoista. Iubim in celalalt nu ceea ce este cu adevarat ci ceea ce ne da noua! Suntem mizerabil de sgarciti cu sentimentele, cuvintele, faptele, groaznic de ignoranti si iremediabil ORBI! Totul pare greu si o pierdere inutila de timp, atunci cand vine vorba sa iesim din mecanicismul zilnic si sa facem, ceva, orice, care sa ne de-rutineze! Suntem din ce in ce mai mult si mai multi, depresivi, panicati, anxiosi, fricosi, lasi si e logic sa fie asa! Suntem niste inadaptati pentru ca nu constientizam ce se intampla de fapt cu noi. Se intampla ruinarea unei civilizatii de care apartinem si in valorile si cultura careia ne-am nascut si traim. Post-modernismul este de fapt ultima sfortare culturala a Vestului de a demonstra ca inca mai traieste...Post-modernismul este decadenta, haosul, absurdul unei civilizatii muribunde! Iar noi avem onoarea dar si nefericirea de a fi aici acum, in momentul in care Vestul cu tot ce a insemnat el piere, se naruie, dispare incet, confuz si lipsit de demnitate.

Secolul XXI, acest punct terminus ce a suscitat imaginatia si vizionarismul atator oameni, este de fapt exact asa cu a anticipat Nietzsche: inexistent! Cultural inexistent, pentru ca este lipsit de „religie” adica de substanta care inaite reusea sa scoata omul din egoismul lui natural si sa-l integreze in comunitate, sa-l faca sa ii pese de celalalt, sa-l faca sa creada in salvare intr-un fel sau altul. Noi, cei din secolul post-modernist ne-am pierdut toate posibilele mijloace de salvare: religie, cultura, iubire! Nu le mai avem, nu mai sunt ale noastre, le simtim straine tocmai pentru ca toate cele trei impuneau o etica a altruismului, a interesului fata de aproape, iar etica omului post-modern este egoismul animalic, primordial, frust!

Ar mai fi enorm de multe de spus, de vazut, de auzit...Pana la urma, conform logicii salvarii individuale, vom ajunge sa ne inchidem fiecare in capsula sa si sa zacem acolo inconjurati de lumea virtuala, fara sa ne pese de nimic altceva? O sa reusim sa constientizam la timp ca ne indreptam spre moartea civilizatiei si un miracol ce va schimba directia in care mergem va avea loc? Care va fi noua nostra religie? Vom mai avea una? Si cel mai important: vom mai reusi vreodata sa iubim?

RUGINI DE AUGUST

Minte goala, praf afara, apus de soare ruginit

Ma uit in jur, sunt ametit, sunt copolesit

Nimic nu misca, nimic nu zboara, orasul asta parca-i un vid

Sunt parte din oras, sunt piatra, praf, rugina, sunt un zid

Era o vreme, la-nceputuri cand moartea ma-ngrozea de moarte;

Era o vreme la-nceputuri cand viata imi parea divina;

Acum sunt zid, sunt piatra, praf, rugina

Iar teama de sfarsit imi pare-un gest, un gand, un lucru insolit

Incet contururi trec prin fata-mi: sunt zid sunt praf, rugina au in vine

Incet peste oras se lasa noaptea, incet se lasa noaptea si in mine...

Mi-e dor sa simt, mi-e dor de viata, mi-e dor sa-mi fie dor;

Chiar daca stiu ca dor, iubire, viata sunt bulshit trecator.

Oglinzi paralele cu un vers intre ele

Ola își amintea vag seara care urma să se topească în primele valuri de lumină ale răsăritului. Fum și nisip, multă bere și melodia aia...care îi suna încă în urechi dar nu-și mai amintea exact unde a auzit-o sau dacă a auzit-o cu adevărat astazi sau pur și simplu și-a amintit de ea...O enerva la culme furnicarul din jurul ei, lumea care venea și se ducea bălăbănindu-se și lovindu-se de ea. Ajunse în cele din urmă în fața mării, își găsi o bucată de plajă liberă și sa aseză acolo, cu genunchii aproape lipiți de bărbie. Rămase pierdută undeva în largul mării, neclintită, cu melodia aia în cap, melodie care devenise deja enervantă pentru că nu avea nicio logică pentru Ola la ora aceea. De fapt, în minte i se repeta un singur vers, acel vers cu ritm dubios, pe care acum era sigură că de fapt nu-l auzise niciodată…Sau poate că da…Dă-l naibii de cântec…Tanananam tanananam..ritmul melodiei era însă în continuare acolo…Ola își scutură capul puternic, astfel încât șuvițele prinse la spate cu un elastic turcoaz aproape ca ieșiră complet din coadă…Apoi se uită de jur împrejur: plaja se mai golise și soarele începea să se ridice deasupra apei…Iar Ola era nervoasă, melancolică, dar mai ales fericită! Nu era capabilă să recapituleze tot scenariul acelei nopți; era prea amețită și probabil că mintea de-asta se și agața de refrenul dubios, ca să nu-i dea ocazia să rememoreze…dacă ar fi rememorat, tot filmul se strica în mod clar…Mai bine NU!

Mai bine să contemple marea asta imensă din fața ei, și soarele atât de portocaliu și starea de amețeală și fericire tâmpă pe care o încerca…Își scoase din geanta maro pe care o lăsase să cadă lângă ea pe plajă o țigară, o aprinse și continua să privească tăcută și fericită răsăritul…

...

Aici o vei lăsa pe Ola cu momentul ei de fericire și vei face cale întoarsă pe plajă spre ulița principală a satului Vama Veche…(Suntem în 2007 deci încă există o uliță, nu o stradă, iar țărmul mării nu era pavat cu ciment…) Acolo, La Pirați, lumea încă petrece…Să mai bei puțină vodka sau poate o bere, să mai asculți niște Cradle…Sau poate să faci cale întoarsă până la Stuf unde ultimele acorduri ale Bolero-ului se pierdeau în chill-ul unei melodii de chill…Sau, hai în golf, unde, corturile dorm cu sau fără oameni în ele, pline de rouă și foarte liniștite…

Când te vei întoarce pe malul mării, dinspre golf înspre bucata de plajă în care ai lăsat-o pe Ola, o vei găsi în același loc e drept, dar nu singură, ci cu o gramadă de câini turbați care îi sfâșie trupul trăgând de el în toate direcțiile…În jurul lor mai mulți oameni cu ochii adânciți în orbite aveau fața ațintită asupra scenei dar păreau că nu văd ce se întâmplă…Și tu, la fel ca ceilalți oameni te vei așeza neputincios în cerc și vei privi la nesfîrșit scena repetându-se, pentru ca de fiecare dată, atunci când ultimul câine înghite ultima bucată din trupul Olei, toți câinii regurgitează bucățile de carne și Ola devine iarăși un trup, iar câinii își reiau actul de sfâșiere…

Apoi deodată, o să ți se facă extrem de cald, o să începi să asuzi, o să simți cum transpirația sărată se prelinge printre suvițele de păr, pe nas și pe buze…Lumina o să devină și ea incredibil de puternică, atât de puternică încât n-o să mai poți ține ochii deschiși. Îi vei închide pentru o clipă iar când îi vei deschide, vei fi în cortul tău de pe plajă…Te vei trezi buimacit, vei alerga și mai buimacit pe plajă spre locul în care Ola fusese sfâșiată de câini…Acolo, doauă franțuzoaice, una în costum de baie verde și alta cu un slip galben și sâni bronzați, cu mameloanele întărite, semn că doar ce ieșise din apă, stăteau întinse pe un prosop gigantic, roz…Și acum, chiar te trezești de-a binelea, în vara anului 2011. Ești în față la Expirat, adică mult, mult înspre bulgari, nu mai ții minte din seara trecută decât un vers, acel vers, versul Olei: “Lucrurile bune vin dacă le-aștepți”…

Transformări

Totul se transformă, totul se transformă, totul curge

Curg şi eu printre cadavre şi flori, pe ape ba limpezi, ba negre

Prin hăţişul faptelor cotidiene trecutul nu se şterge

cu cârpe improvizate, mai murdară e oglinda în care mă privesc.

Dar totul se transformă, totul curge, şi curg şi eu printre

mormintele indivizilor uitaţi, printre obsecenele cuvinte.

Un singur adevăr, o singură izbândă, uitare, trecere

Un viitor, un viitor fără ceilalţi şi doar cu mine

Construcţie independentă, nu sunt furnică, eu sunt lup

Nu vreau să stau în stup, nu-mi trebuie o casă şi un plod

Nu vreau din mine să rup pentru „otrăvitoarea turmă”,

pentru trecut;

din libertate să mă-înfrupt,să smulg ce-i bun dintr-un prezent

inutil, să renasc în viitor fără minciuni şi fără tine şi fără voi.

Destul o acceptare plus o negare nopţile mi-au chinuit

prea mult năluca în vis m-a bântuit! Gata mi-a ajuns.

Tu te-ai transformat, voi v-aţi transformat şi greaţa

voma, flegma, nehotărârile şi speranţele m-au slăbit

m-aţi supt, m-aţi înecat şi nu mai vreau. Totul curge.

Te uit, vă uit şi curg.

Ce se întâmplă cu lucrurile neterminate?

Am fost o dată ca niciodată

Noi doi și marea și un hamac,

Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.

Eram amândoi în același loc,

Pe același țărm, lângă aceeași mare

Jucam amândoi fără să știm același joc

Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.

Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,

În fiecare zi aproape de apusul soarelui.

Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,

Și de fapt nu mai eram noi cei care

Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,

Beam bere amară și făceam baie-n mare,

Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.

Dar mâine a venit în cele din urmă!

Marea, hamacul, nisipul...

Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.

Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare

Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,

Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...

Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!

În visuri câteva răspunsuri

ziua 1-primul vis

am avut cel mai ciudat vis.se făcea că stăteam pe un scaun într-o anticameră alături de o femeie ce citea Elle, lua câte o gură de apă,una de espresso şi citea Elle şi iarăşi o gură şi alte rânduri.şi aştepta şi aşteptam.nu ştiu ce anume, nu ştiu. dar tipa, tipa mi-a adus aminte de mare, de 1 mai, de vama veche, de cum eram atunci.m-am trezit dimineaţă şi parcă îi auzeam vocea în tăcerea deplină.am înţeles mesajul.conştientizarea prezentului,anticamera, viaţa mea, aşteptarea.îmi aduc aminte, îmi aduc aminte că i-am dat o eşarfă roz.era aşa limpede, sinceră, răbdătoare.nu, n-am sărutat-o deşi buzele ei îmi cereau asta.mi-a fost frică.amintirea ei a stat acolo printre gândurile mele în tot acest timp.am negat-o, bineînţeles.dar de ce acum?de ce în vis?de ce am vrut să par un tip oarecum dur,am jucat rolul, accentuam cuvintele, pozam în ceea ce nu eram.ah de ce am avut visul?mesajul,trebuie sa-l înţeleg.anticamera, mi-a spus ceva,înainte să-şi termine espresso dar nu îmi aduc aminte.memorie proastă, trebuie să-mi amintesc.trebuie.şi pare aşa departe şi aşteptarea asta.şi fericirea ei pură şi dansul,nisipul şi marea,răsăritul,tequila şi ţigările fumate în doi.regrete.

ziua 2-al doilea vis

am visat din nou anticamera.dimineaţă am găsit pe noptieră câteva rânduri scrise în noapte,somnambulic.de data asta am vrut să ştiu.şi totuşi,dacă într-adevăr viaţa e o anticameră a morţii? păi cum?şi eu şi ea aşteptam în vis împreună.unde ne vom întâlni? în moarte?la naiba nu m-am gândit.ar trebui să fiu îmbrăcat frumos, ah şi să îmi pieptăn părul asta ciufulit şi să mă dau cu parfum.nu îmi amintesc numele.

ziua 3-decizii,decizii,rezultatul.

de ieri n-am mai dormit.dar am găsit răspunsuri,multe, am simplificat, am tăiat,am adăugat.nu, n-am să accept, viaţa nu e o aşteptare într-o anticameră, viaţa nu e anticamera morţii.viaţa e sufrageria.e locul în care am să o invit pe prietena mării la o cină, la un vin,la o povestire, la dans pe ritmurile unui pian,la o ţigară de foi, la o îmbrăţişare.poate ne sărutăm,ne iubim pe canapeaua mea nouă,fumăm ţigări după,viaţa e sufrageria în care ne relaxăm,ne iubim, ne înveselim înainte de a merge în beci.în beciul în care se ţin arhivate suflete, mii de suflete.necunoscutul nu mă sperie dacă alături va fi ea.îmi dă un sens şi pământul nu va fi rece,şi sicriul va fi maşina spre univers şi viermii îmi vor fi prietenii mei care mă vor ajuta să mă contopesc cu natura.pentru că nu mai contează nimic din ce va urma din moment ce am descoperit că ea există.refuz să mă las pradă deprimărilor,de ce viaţa să-mi fie aşteptare când poate fi evenimentul în sine.şi chiar dacă o mai vedem uneori ca pe o anticameră, dacă suntem doi, dacă suntem doi e bine,ne ţinem de urât,bem împreună un espresso şi dacă e să aşteptăm, aşteptăm dar în doi e mai bine,e mai bine.e mai bine în sufragerie.

Băiatul cu ochii verzi privea spre cer şi cerul îi zâmbea.Caietul era deschis şi acolo avea câteva răspunsuri.Reciti cele scrise.Neliniştea îi cuprinse corpul şi un val de frică.Dar dacă Ea avea dreptate?

Visul lui Elpis

“Și totuși, dacă într-adevăr viața e o anticameră a morții?...”

Aceasta fusese ultima frază rostită de femeia cu ochelari de soare gigantici...Elpis se trezi brusc, deschise ochii și își pironi privirea într-un punct fix, pe tavanul plin de igrasie al mansardei...Deși era conștientă că e trează și că totul fusese doar un vis, nu putea să se miște, stătea încă imobilă așteptând să se întâmple ceva care să îi șteargă imaginea oribilă a visului...Un gând nou și frumos, o idee, alarma telefonului...orice ar fi fost binevenit numai să o scoată din starea de paralizie în care o băgase femeia aceea hidoasă...Iar faptul că femeia aia cu ochelari care îi acopereau până la buza superioară fața, era produsul minții ei, al subconștientului, al amintirilor și experiențelor ei o bulversa total...Dacă ar fi putut să trăiască cu imaginea ei, așa cum apăruse în vis, era mult mai greu să o accepte ca pe creația ei, ca pe produsul minții proprii...

În sfârșit alarma telefonului se declanșă și gandurile lui Elpis zburară către biroul plin de dosare ce trebuiau arhivate și catre colegele ei insipide de la serviciu: Geta, Mariana și Vero...Deodată tresari se ridică din pat cu mișcări bruște și rămase nemișcată în mijlocul camerei semi-întunecate! Ce a vrut de fapt să îi spună? Cum adică viața e o anticameră a morții? Adică...da, avea dreptate, chiar așa era...viața fiecăruia e o așteptare mai mult sau mai puțin conștientă a ceea ce va veni după...adică moartea, necunoscutul, întunericul, pământul jilav turnat cu zgomote seci pe lemnul lucios al unui sicriu, în care, acoperit cu pături și îmbrăcat în hainele cele mai bune va sta ceea ce în anticameră fusese un om viu, care se mișcă, visează, gândește, clipește, respiră! Cu cât dădea mai multă dreptate cuvintelor libelulei, cu atât simțea mai apăsătoare pe umeri povara existenței sale sordida, lipsita de culoare, deprimantă și, până la urmă, fără sens! Fără sens pentru că, prin prisma necunoscutului de la final, totul devenea lipsit de semnificație, în van, aiurea...De ce anticamera ei era așa de odioasă și cum de nu-și dăduse seama până acum de realitatea care o izbea așa de puternic în față mai ales că venise în mintea ei prin prisma unui vis de-a dreptul hidos?

Dacă ar fi să moară astăzi, nici măcar nu își putea imagina cu ce ar îmbrăca-o ca să o îngroape...își deschise șifonierul panicată...Înăuntru erau mai multe perechi de blugi, câteva tricouri și pulovere, o fustă cadrilată și două cămăși verzi...Nici măcar nu ar avea cu ce haine noi să o îmbrace...Cadavrul ei ar trebui să putrezească într-o pereche de blugi și un tricou de la MiniPrix! Și în teneși, bineînțeles! Sau în bocanci, depinde! Oricum erau singurele variante posibile! Totuși, cu blugii albastru-deschis și cu tricoul ăla turcoaz, ar merge mai bine Converșii decât bocancii...Și eșarfa roz, neapărat! Elpis se gândea că dacă ar fi ca trupul ei să fie închis într-un sicriu ar fi vrut ca în jurul gâtului să aibă eșarfa roz pe care i-o dăruise un tip bun în Vamă acum doi ani, de 1 Mai! Cât de mișto fusese 1 Mai-ul ăla! Dans până la răsăritul soarelui pe plajă, tequilla, țigări, un cer plin de stele, nisipul și marea, mai ales marea pe care Elpis o adora...Și, da bineînțeles tipul de la bar...Avea ochi verzi și niște buze foarte senzuale...Și ceva în felul lui de a vorbi, de a accentua cuvintele, îi dădea un farmec extraordinar! Până la urmă anticamera ei nu fusese întotdeauna așa de gri cum era în ultimele luni! Până să lucreze la Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, avusese parte de o așteptare chiar plăcută...Și...până la urmă, anticamera asta și așteptarea asta, sunt un lucru așa de imprevizibil...Elpis își imagina că aștepta să intre în cabinetul unui medic pentru consult, dar că nu avusese timp să își facă programare, așa că va sta în anticameră până când medicul o va primi...nici ea nu știa exact când se va întâmpla asta...Până una alta, ca să nu se plictisească, ar putea foarte bine să mai răsfoiască niște pagini de modă din Elle și să bea un pahar cu apă...sau poate un espresso!