Transformări

Totul se transformă, totul se transformă, totul curge

Curg şi eu printre cadavre şi flori, pe ape ba limpezi, ba negre

Prin hăţişul faptelor cotidiene trecutul nu se şterge

cu cârpe improvizate, mai murdară e oglinda în care mă privesc.

Dar totul se transformă, totul curge, şi curg şi eu printre

mormintele indivizilor uitaţi, printre obsecenele cuvinte.

Un singur adevăr, o singură izbândă, uitare, trecere

Un viitor, un viitor fără ceilalţi şi doar cu mine

Construcţie independentă, nu sunt furnică, eu sunt lup

Nu vreau să stau în stup, nu-mi trebuie o casă şi un plod

Nu vreau din mine să rup pentru „otrăvitoarea turmă”,

pentru trecut;

din libertate să mă-înfrupt,să smulg ce-i bun dintr-un prezent

inutil, să renasc în viitor fără minciuni şi fără tine şi fără voi.

Destul o acceptare plus o negare nopţile mi-au chinuit

prea mult năluca în vis m-a bântuit! Gata mi-a ajuns.

Tu te-ai transformat, voi v-aţi transformat şi greaţa

voma, flegma, nehotărârile şi speranţele m-au slăbit

m-aţi supt, m-aţi înecat şi nu mai vreau. Totul curge.

Te uit, vă uit şi curg.

Ce se întâmplă cu lucrurile neterminate?

Am fost o dată ca niciodată

Noi doi și marea și un hamac,

Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.

Eram amândoi în același loc,

Pe același țărm, lângă aceeași mare

Jucam amândoi fără să știm același joc

Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.

Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,

În fiecare zi aproape de apusul soarelui.

Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,

Și de fapt nu mai eram noi cei care

Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,

Beam bere amară și făceam baie-n mare,

Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.

Dar mâine a venit în cele din urmă!

Marea, hamacul, nisipul...

Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.

Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare

Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,

Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...

Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!

În visuri câteva răspunsuri

ziua 1-primul vis

am avut cel mai ciudat vis.se făcea că stăteam pe un scaun într-o anticameră alături de o femeie ce citea Elle, lua câte o gură de apă,una de espresso şi citea Elle şi iarăşi o gură şi alte rânduri.şi aştepta şi aşteptam.nu ştiu ce anume, nu ştiu. dar tipa, tipa mi-a adus aminte de mare, de 1 mai, de vama veche, de cum eram atunci.m-am trezit dimineaţă şi parcă îi auzeam vocea în tăcerea deplină.am înţeles mesajul.conştientizarea prezentului,anticamera, viaţa mea, aşteptarea.îmi aduc aminte, îmi aduc aminte că i-am dat o eşarfă roz.era aşa limpede, sinceră, răbdătoare.nu, n-am sărutat-o deşi buzele ei îmi cereau asta.mi-a fost frică.amintirea ei a stat acolo printre gândurile mele în tot acest timp.am negat-o, bineînţeles.dar de ce acum?de ce în vis?de ce am vrut să par un tip oarecum dur,am jucat rolul, accentuam cuvintele, pozam în ceea ce nu eram.ah de ce am avut visul?mesajul,trebuie sa-l înţeleg.anticamera, mi-a spus ceva,înainte să-şi termine espresso dar nu îmi aduc aminte.memorie proastă, trebuie să-mi amintesc.trebuie.şi pare aşa departe şi aşteptarea asta.şi fericirea ei pură şi dansul,nisipul şi marea,răsăritul,tequila şi ţigările fumate în doi.regrete.

ziua 2-al doilea vis

am visat din nou anticamera.dimineaţă am găsit pe noptieră câteva rânduri scrise în noapte,somnambulic.de data asta am vrut să ştiu.şi totuşi,dacă într-adevăr viaţa e o anticameră a morţii? păi cum?şi eu şi ea aşteptam în vis împreună.unde ne vom întâlni? în moarte?la naiba nu m-am gândit.ar trebui să fiu îmbrăcat frumos, ah şi să îmi pieptăn părul asta ciufulit şi să mă dau cu parfum.nu îmi amintesc numele.

ziua 3-decizii,decizii,rezultatul.

de ieri n-am mai dormit.dar am găsit răspunsuri,multe, am simplificat, am tăiat,am adăugat.nu, n-am să accept, viaţa nu e o aşteptare într-o anticameră, viaţa nu e anticamera morţii.viaţa e sufrageria.e locul în care am să o invit pe prietena mării la o cină, la un vin,la o povestire, la dans pe ritmurile unui pian,la o ţigară de foi, la o îmbrăţişare.poate ne sărutăm,ne iubim pe canapeaua mea nouă,fumăm ţigări după,viaţa e sufrageria în care ne relaxăm,ne iubim, ne înveselim înainte de a merge în beci.în beciul în care se ţin arhivate suflete, mii de suflete.necunoscutul nu mă sperie dacă alături va fi ea.îmi dă un sens şi pământul nu va fi rece,şi sicriul va fi maşina spre univers şi viermii îmi vor fi prietenii mei care mă vor ajuta să mă contopesc cu natura.pentru că nu mai contează nimic din ce va urma din moment ce am descoperit că ea există.refuz să mă las pradă deprimărilor,de ce viaţa să-mi fie aşteptare când poate fi evenimentul în sine.şi chiar dacă o mai vedem uneori ca pe o anticameră, dacă suntem doi, dacă suntem doi e bine,ne ţinem de urât,bem împreună un espresso şi dacă e să aşteptăm, aşteptăm dar în doi e mai bine,e mai bine.e mai bine în sufragerie.

Băiatul cu ochii verzi privea spre cer şi cerul îi zâmbea.Caietul era deschis şi acolo avea câteva răspunsuri.Reciti cele scrise.Neliniştea îi cuprinse corpul şi un val de frică.Dar dacă Ea avea dreptate?

Visul lui Elpis

“Și totuși, dacă într-adevăr viața e o anticameră a morții?...”

Aceasta fusese ultima frază rostită de femeia cu ochelari de soare gigantici...Elpis se trezi brusc, deschise ochii și își pironi privirea într-un punct fix, pe tavanul plin de igrasie al mansardei...Deși era conștientă că e trează și că totul fusese doar un vis, nu putea să se miște, stătea încă imobilă așteptând să se întâmple ceva care să îi șteargă imaginea oribilă a visului...Un gând nou și frumos, o idee, alarma telefonului...orice ar fi fost binevenit numai să o scoată din starea de paralizie în care o băgase femeia aceea hidoasă...Iar faptul că femeia aia cu ochelari care îi acopereau până la buza superioară fața, era produsul minții ei, al subconștientului, al amintirilor și experiențelor ei o bulversa total...Dacă ar fi putut să trăiască cu imaginea ei, așa cum apăruse în vis, era mult mai greu să o accepte ca pe creația ei, ca pe produsul minții proprii...

În sfârșit alarma telefonului se declanșă și gandurile lui Elpis zburară către biroul plin de dosare ce trebuiau arhivate și catre colegele ei insipide de la serviciu: Geta, Mariana și Vero...Deodată tresari se ridică din pat cu mișcări bruște și rămase nemișcată în mijlocul camerei semi-întunecate! Ce a vrut de fapt să îi spună? Cum adică viața e o anticameră a morții? Adică...da, avea dreptate, chiar așa era...viața fiecăruia e o așteptare mai mult sau mai puțin conștientă a ceea ce va veni după...adică moartea, necunoscutul, întunericul, pământul jilav turnat cu zgomote seci pe lemnul lucios al unui sicriu, în care, acoperit cu pături și îmbrăcat în hainele cele mai bune va sta ceea ce în anticameră fusese un om viu, care se mișcă, visează, gândește, clipește, respiră! Cu cât dădea mai multă dreptate cuvintelor libelulei, cu atât simțea mai apăsătoare pe umeri povara existenței sale sordida, lipsita de culoare, deprimantă și, până la urmă, fără sens! Fără sens pentru că, prin prisma necunoscutului de la final, totul devenea lipsit de semnificație, în van, aiurea...De ce anticamera ei era așa de odioasă și cum de nu-și dăduse seama până acum de realitatea care o izbea așa de puternic în față mai ales că venise în mintea ei prin prisma unui vis de-a dreptul hidos?

Dacă ar fi să moară astăzi, nici măcar nu își putea imagina cu ce ar îmbrăca-o ca să o îngroape...își deschise șifonierul panicată...Înăuntru erau mai multe perechi de blugi, câteva tricouri și pulovere, o fustă cadrilată și două cămăși verzi...Nici măcar nu ar avea cu ce haine noi să o îmbrace...Cadavrul ei ar trebui să putrezească într-o pereche de blugi și un tricou de la MiniPrix! Și în teneși, bineînțeles! Sau în bocanci, depinde! Oricum erau singurele variante posibile! Totuși, cu blugii albastru-deschis și cu tricoul ăla turcoaz, ar merge mai bine Converșii decât bocancii...Și eșarfa roz, neapărat! Elpis se gândea că dacă ar fi ca trupul ei să fie închis într-un sicriu ar fi vrut ca în jurul gâtului să aibă eșarfa roz pe care i-o dăruise un tip bun în Vamă acum doi ani, de 1 Mai! Cât de mișto fusese 1 Mai-ul ăla! Dans până la răsăritul soarelui pe plajă, tequilla, țigări, un cer plin de stele, nisipul și marea, mai ales marea pe care Elpis o adora...Și, da bineînțeles tipul de la bar...Avea ochi verzi și niște buze foarte senzuale...Și ceva în felul lui de a vorbi, de a accentua cuvintele, îi dădea un farmec extraordinar! Până la urmă anticamera ei nu fusese întotdeauna așa de gri cum era în ultimele luni! Până să lucreze la Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, avusese parte de o așteptare chiar plăcută...Și...până la urmă, anticamera asta și așteptarea asta, sunt un lucru așa de imprevizibil...Elpis își imagina că aștepta să intre în cabinetul unui medic pentru consult, dar că nu avusese timp să își facă programare, așa că va sta în anticameră până când medicul o va primi...nici ea nu știa exact când se va întâmpla asta...Până una alta, ca să nu se plictisească, ar putea foarte bine să mai răsfoiască niște pagini de modă din Elle și să bea un pahar cu apă...sau poate un espresso!

my punk love song (neterminat)

relaţii cu refren, pe punk noi ne-am luat la tură pentru un an sau doi, depinde cum calculezi.vreau să spun că bine a mai fost să facem pogo să ne lovim cu pumnul în ochi,să-ţi rup fâşul, să-mi spargi nasul, da bine a mai fost.ah şi acele murder ballads ale lui nick în serile de vară, un dunhill pe balcon şi un pahar de vin, şi-am râs şi a fost bine.să nu mai zic dimineaţa când eu mahmur şi tu vioaie îmi ofereai o ceaşcă de cafea ca să-mi revin.eu nu am înţeles atunci că tu ce făceai creştea din dragoste şi mai beat, eu mai beat eram şi ochii grei şi plini de fum şi ceaţă, şi vântul de la 4 dimineaţă, şi vomă şi frustrare şi n-am ştiut, cât n-am ştiut să-ţi spun.eu, eu pot să fiu mai bun.pot fi cum ai fi vrut să fiu dar acum e târziu şi vinul ăsta nu mă lasă-n pace şi fumul ăsta mă strânge de plămân.visez la zilele senine, la sâni, la paste, la dulciuri fine, la părul tău zburlit ce se ivea din perne.îmi spun, gata.s-a dus şi plâng în pivniţă cu vinul.rup cepul şi las să curgă lichidul din butoi.fac pluta, plutesc, dar până când?OI oi oi!this is my punk love song that spins me round and round, mă-arunc în voi,să scap de amintirea reţetei anarhiste.Vinete anarhiste la cuptor cu boabe de struguri nu e cel mai bun pariu oi!

Jurnal post-modern de calatorie

Bucureşti, 23 iulie 2010, vineri după-amiază, trafic infernal, căldură mare, ieşirea dinspre Băneasa aproape blocată. Cinci inşi înghesuiţi printre corturi şi saci de dormit într-o maşină. Ajungem, după multe opriri şi staţionări forţate pe centura Ploieşti şi pe Valea Prahovei, în Sighişoara (aka Schäßburg, aka Segesvár). Este ora 12 noaptea, iar campingul la care urmează să “tragem”, aşa cum făceu odinioară călătorii medievali, nu mă face deloc să intru în atmosfera poetică pe care mi-o imaginam. Plantăm cele patru corturi, ne întâlnim cu restul echipajului venit cu trenul tocmai din Iaşi, bem câte o bere rece ca să ne facem un pic de somn şi gata.

Sighişoara, 24 iulie 2010 sâmbătă dimineaţă...caaald. În cort nu se poate dormi clar mai mult de ora 9 în zilele de vară. Aşa că, am pornit agale către cetate. La intrare nu se instalaseră încă baieţii cu taxa, aşa că am avut cale liberă. Prima oprire, dugheana cu espresso italian, amar şi tare...Îl smulg cu lăcomie din mâinile bievoitoare ale domnului care îl vinde şi mă gândesc cu groază că domniţele şi cavalerii de pe vremuri nu puteau să se desfete în dimineţile de vacanţă cu aşa delicatesă adusă din Lumea Nouă. Pe de altă parte, nici de vacanţe nu prea auziseră, iar farmecul unei pauze de cafea la birou, phhh...nu fusese încă inventat de vrăjitoare.

Cetatea propriu-zisă, într-adevăr foarte bine conservată, ar fi avut un aer mult mai medieval într-o zi oarecare decât cu ocazia festivalului, când fiecare casă din zona centrală era împodobită cu simbolurile heraldice ale capitalismului: afişe publicitare de toate dimensiunile. De o parte şi de alta a străzii principale tarabe improvizate ce vindeau orice: marţipan, cercei, măşti veneţiene, icoane ortodoxe, pălării, colaci secuieşti, îngheţată, pietre semi-preţioase, căni, ceşti şi obiecte decorative, săbii de lemn, turtă dulce, cafea, bere, costume medievale, costume tradiţionale, creaţii vintage sau pur şi simplu haine. La răspântii, câte un grup de trubaduri moderni cântau la diferite instrumente autohtone sau mai puţin autohtone cover-uri după piese celebre. Sus, la Biserica din Deal, un grup extins de vamaioţi aşezaţi pe colină fredonau Zombie acompaniaţi de chitara unei tinere junkie bronzată. Pe străzi, alei şi cărărui, alături de gloata din ce în ce mai numeroasă de vizitatori mişunau diverşi cavaleri, domniţe, regi, vrăjitori şi alte personaje “de poveste”. La corturile ridicate pe lângă tarabele negustorilor şi în piaţa centrală cavaleri războinici şi neînfricaţi dădeau lecţii de mânuire a săbiei şi altor arme puştilor fascinaţi de izul fantastic al întregii situaţii.

După două espresso, multe tururi de cetate pe diferite străzi şi străduţe, o vizită la muzeu (unde merită văzute colecţia de instrumente chirurgicale şi trusa ginecologică ce a aparţinut unor medici sighişoreni de pe la 1800), una la Biserica Luterană (unde am dat peste o doamnă ghid foarte simpatică şi o criptă de-a dreptul creepy ) şi mult marţipan (cu caise, ciocolată, fistic, fructe de pădure, cacao, etc.) decid că nu voi lăsa schmibările climatice să mă doboare şi nu mă las alungată de soarele pârjolitor de ora două. Început să urc agale prin galeria acoperită, înarmată cu o sticlă cu apă minerală rece cumpărată la suprapreţ şi cu volumul în limba engleză al Casei cu Rodii a lui Oscar Wilde – pe care nu îl mai citisem de când aveam vreo 14 ani -, spre destinaţia finală a după-amiezii cimitirul din vârful dealului...Acolo chiar am găsit răcoare şi verdeaţă...Nici urmă de întristare sau suspin: doar paşii cadenţaţi ai turiştilor veniţi ca mine să scape de căldura şi vânzoleala din cetate sau să fotografieze mormintele datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mi-am stabilit cartierul general pe o bancă strategic amplasată la umbra pomilor uriaşi şi am început să recitesc cu plăcere nuvelele lui Oscar, apreciind mai mult decât prima dată conţinutul estetic al întâmplărilor medievale cu prinţi, vrăjitoare, infante lipsite de suflet, sirene, pescari, pitici îndrăgostiţi şi regi suferinzi.

Când ultima pagină din The Fisherman and His Soul a fost citită şi ecranul telefonului meu mobil a “bătut” ora 17.00, am pus capăt lecturii şi după o scurtă plimbare prin cimitir, am decis să redevin sociabilă. Am coborât aşadar în cetate unde totul era la fel ca înainte, cu excepţia căldurii care scăzuse în intensitate şi a unui detaliu inexistent în forma sa fizică la plecarea mea în pustnicie beletristică: tânărul Cavaler Lup. Îl zărisem încă de dimineaţă pe toate afişele festivalului, în care arăta atât de chipeş încât l-am catalogat imediat – Photoshop - şi mi l-am scos din minte în secunda doi. Acum, îl revedeam în carne şi oase, îmbrăcat în uniforma maro cu negru, încins cu spada de o mână şi înfăşurat în blana miţoasă de oaie în ciuda căldurii încă tropicale de afară. Mergea printre noi, muritorii de rând care veniserăm să-i vizităm cetatea, se oprea amabil la poze atunci când turiştii îl rugau să o facă. Părea timid şi încurcat atunci când trebuia să răspundă vreunui curios la întrebări sau poante cu tematică medievală, dar era foarte atent şi grijuliu cu puştii care făcuseră roată în jurul său şi îl priveau cu admiraţie.

Nici grupul meu, cu care m-am reîntâlnit la coborârea de pe deal, nu a scăpat de vraja Cavalerului Lup, aşa că, în calitate de fotograf mi-a revenit sarcina de a-l urmări cu obiectivul aparatului prin toată cetatea şi de încerca să captez instantanee cât mai grăitoare. Ploaia m-a oprit pentru vreo două ore din misiunea ce îmi fusese atribuită, dar am avut apoi ocazia să recuperez în timpul intrării Marelui Car al Jertfei, deasupra căruia s-a aflat până în clipa aprinderii acestuia, Cavalerul Lup. După aprinderea carului a urmat un foc de artificii drăguţ pe care l-am privit pe ritmuri de Carmina Burana, iar apoi parada tuturor ordinelor cavalereşti cu domniţele, meşteşugarii şi vrăjitorii aferenţi, şi cu Cavalerul Lup în frunte sunând din cornu-i vânătoresc.

Cetatea urma să meargă la culcare şi la fel şi noi...Drumul spre camping-ul în care ne aşteptau patru corturi inundate de ploaia din ajun nu ni s-a mai părut atât de sumbru şi de lung pentru că toate purtam în nări mirosul de fân şi lemn ars şi comentam entuziasmate apariţia fascinantă a bravului cavaler cu mantie din lână de oaie.

Bucureşti, 25 iulie 2010, duminică seara, am ajuns în sfârşit pe la casele noastre şi chiar la o oră rezonabilă! Norocul nostru că traficul de la acel sfârşit de week-end se mutase pe Autostrada Soarelui pe unde veneau înapoi în Capitală fanii lui Mika al cărui concert fusese sâmbătă la Mamaia. Încă sub mirajul Sighişoarei Medievale, am intrat unpic pe net, unde s-a înfăptuit un adevărat miracol: în doar 5 minute, Google-ul, un fel de zână bună a vremurilor în care trăim, a dat de urmă enigmaticului Cavaler Lup, aducându-mi-l sub numele său real în lista de prieteni de pe Facebook. Am observat navigând pe pagina personală a cavalerului că în acelaşi timp cu mine îi mai ceruseră prietenia în acelaşi fel vreo zece tinere domniţe cu vârste cuprinse între 16 şi 29 de ani.. Sunt obişnuită cu concurenţa şi nu mă înspăimântă deloc ideea, dar nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie, că dacă aş fi oprit textul la fraza care se termină cu Facebook, aş fi obţinut poate primul basm post-modern, aş fi putut încăleca liniştită pe-o şa sau, chiar mai bine, aş fi trăit fericită până la adânci bătrâneţi...

Bunsimţciderea

Sătul de pielea albă în care eram înfăşurat m-am decis într-o noapte sufocantă de vară să-mi ucid bunul-simţ cu o lovitură precisă. Am luat cuţitul neomeniei şi am ieşit cu el pe strada pustie ce-mi lega existenţa capsulară de exteriorul incontestabil. Posibilitatea de a întâlni pe cineva în drumul meu îmi dădea o stare confuză de teamă amestecată cu o dorinţă arzătoare de a umili Omul. Primul venit ar fi fost acela care m-ar fi ajutat sa stârpesc bunul-simţ.

Complicele însă s-a lăsat aşteptat. M-am aşezat pe o bancă într-un parc. Mă jucam cu cuţitul când din spatele unor copaci a apărut o stranie arătare. Avea capul mare, prin capotul alb, transparent, îi puteam distinge formele oribile.

Am fost invitat la un pahar cu apă şi o ceaşcă cu dulceaţă. Am refuzat. Nu-mi place dulceaţa şi apa îmi provoacă greaţă.

Cu ajutorul cuţitului mi-am trasat pe corp linii. Pielea decupată am pus-o la uscat cu sare şi lămâie. În aceeaşi seară Omul s-a ivit de sub arătare. Şi-a rupt o parte din corp dezvelindu-şi pielea albă. Formele de dedesubt îmi fericeau ochii. Am înjurat, am scuipat peste partea dezgolită. Cu picoarele am lovit pântecul mamei. Ştiam că acolo nu mă voi întoarce, poate într-o altă dimensiune.

Nici urmă de bun-simţ prin preajma singurătăţii atroce. Animalul devenit Om sau Omul devenit animal? O manifestare subiectivă deloc altruistă, incursiuni ale Divinului într-un parc desţelenit.

Aventura s-a terminat în cocina porcilor, mâncat, am trăit printre resturi umane în stomacul dobitoacelor. În vestibul aştept să fiu chemat în Camera Mare. Care?

În zori de zi sunt luminat. Mă hotărăsc.

Cu lovituri multiple aplicate în puncte strategice îmi ucid bunul-simţ. Nu am nevoie de el printre atâtea revelări.