Dacă ar fi întrebat-o cineva direct și fără
ocolișuri de ce îi este cel mai frică, s-ar fi pierdut, s-ar fi panicat și ar
fi fugit din fața insensibilului care ar fi îndrăznit să îi pună o asemenea
întrebare. Dar în acea seară în care stătea impasibilă, pe una din băncile din
fața magazinului H&M din mall, cu o sacoșă din plastic plină cu haine în
mână, putea să își recunoască sieși fără să o întrebe nimeni că obișnuia sa îi
fie extrem de frică de moarte. În jurul ei oamenii se perindau într-un du-te
vino haotic. Mai întâi doar remarcă prezența furnicarului, apoi, ca să își
distragă atenția de la gândul care nu-i dădea pace, începu să se uite cu atenție
la cei care treceau prin fața băncii ei. Grupuri de băieți efeminați, cu
pantaloni skinny și tunsori ciudate, cu ochelari cu rame groase și cămăși în
carouri. Apoi un cuplu format dintr-un astfel de băiat slabănog și metrosexual
și o fată foarte îngrijită cu părul lung castaniu și drept și cu ochi albaștri.
Apoi un cuplu de maneliști cu o ea îmbrăcată în pantaloni mulați argintii,
cizme cu print de leopard și o maletă neagră extrem de mulată pe sâni și talie.
El cu adidași, blugi decolorați și o geacă din piele vișinie... Oameni.
Pe banca de lângă, un cuplu tare ciudat de homeless făcea notă discordantă. El nu părea deloc a fi homeless dacă îl luai separat și
nu simțeai mirosul de ceapă călită, de acru și de murdar care venea dinspre
locul în care stătea. Era îmbrăcat decent cu o pereche de blugi și un pulovăr
multicolor, cu modele de Crăciun. În picioare avea o pereche de pantofi din
piele curați. Avea părul lung și ușor încâlcit - nu–i dădeai mai mult de 30 de
ani. Femeia era bondoacă, plinuță și roșie la față din cauza euforiei. Se
gudura prin preajma bărbatului, râdea isteric îi trăgea câte o palmă peste
ceafă, apoi îl săruta pasional și iarăși își relua gama de gesturi. Dermatograful
negru cu care avea conturați ochii se scurgea un pic în colțul pleoapelor, dar
asta nu făcea decât să îi dea un farmec aparte bondoacei cu ochi căprui foarte
mari, disproporționat de mari în comparație cu fața mică, rotundă și cu statura
ei ce nu măsura mai mult de 1.5 m. Corei îi atrăseseră atenția cei doi datorită
modului în care vorbeau, cu sunetele acelea sacadate, altfel tăiate și articulate,
specifice oamenilor străzii. Apoi începu să le simtă și mirosul; mirosul acela de decadență, de
îmbâcsit, de transpirație murdară, așezată peste alte transpirații mai vechi.
În toată gloata de oameni de toate felurile care se aflau în acea seara la
mall, cuplul de oameni ai străzii i se părea cel mai interesant, cel mai
reușit. Femeia era în mod evident euforică, poate chiar un pic nebună, dar se
vedea că el este centrul universului ei, se vedea că i-ar accepta orice și că
ar face orice pentru el. Bărbatul acela cu păr slinos și pulovăr multicolor era
salvarea ei.
Cora își aminti că pe 21 decembrie se anunța sfîrșitul
lumii și nu se putu abține să nu remarce cu oarecare invidie că pentru vagaboanda cea bondoacă acest eveniment, chiar dacă ar fi să se întample, nu ar fi deloc
tragic. Iubind, ea avea salvarea ei și ar fi murit îmbrățișându-l pe cel pe
care îl iubește și ultimul ei sentiment în lumea asta ar fi fost că e fericită.
Apoi se gândi că dacă ar fi ca totuși pe 21 să vină sfârșitul lumii, starea pe
care cel mai mult și-ar fi dorit-o în preajma morții ar fi fost una de
impasibilitate, de ignoranță, poate chiar de dorință de izbăvire. Eșuase în tot
ceea ce își propusese să realizeze în lumea asta, nu era capabilă să iubească,
rănise atât de mulți oameni care o iubiseră. Era atât de tipicară și egoistă
uneori încât se înfricoșa ea însăși în clipele în care își amintea situații și
întâmplări cu ea în care se purtase ca un monstru.
Iar acum, singură în mall, stând pe banca din fața
magazinului ei favorit, Cora se gândea că dacă ar fi să aleagă, ar prefera să
rămână și să aștepte sfârșitul lumii acolo. Să vadă cum încet, încet oamenii
părăsesc clădirea, să rămână doar ea singură în tot mall-ul, să se stârnească
un zgomot înfricoșător și gresia de sub bancă să se crape și să se deschidă o
groapă imensă, plină cu ceață și fum. Iar ea, Cora, să cadă acolo, dar nu
brusc, să alunece lin ca atunci când te afli între starea de veghe și starea de
somn, aproape să nu își dea seama că se află în cădere. Să aibă ochii închiși
și exact același sentiment pe care îl avea în acea seară stând pe bancă: să
nu-i mai fie frica de nimic, să nu mai regrete nimic, să fie împăcată cu ea și
cu lumea, să nu mai
judece, să nu mai simtă, să nu mai vadă și să nu mai audă nimic. Lângă ea pe bancă se așeză un domn între două
vârste cu o sacoșă micuță din hârtie în mână…
-
Pe 21 e ziua neveste-mii, i-am luat o
pereche de cercei cu cristale Swarovski. O groază de bani și sunt sigur că o să
strâmbe din nas și nu or să-i placă...Așa se întâmplă de fiecare dată de 15 ani
de când suntem căsătoriți. Dacă nu îi cumpăr nimic e și mai grav, îmi pune toate
rudele și toți prietenii în cap...Sunt un insensibil, un bădăran, n-o iubesc!
Are dreptate în felul ei...Mi-e dragă și țin la ea...15 ani de căsătorie, deh...Dar
n-am iubit-o niciodată și voi femeile simțiți asta dom’le...E incredibil cum
mirosiți imediat un bărbat care vă iubește și unul căruia îi sunteți indiferente...Mă
duc să mă mai uit prin magazine, poate
găsesc și o eșarfă din mătase roșie. A avut una, dar a pierdut-o vara asta în
concediu în Antalia...Măcar dacă nu or să-i placă cerceii, să mă scot cu eșarfa.
Bărbatul se ridică și plecă încet către celălalt
capăt al mall-ului. Pe fața Corei se așternu un zâmbet trist. Se ridică și ea și se îndreptă spre intrarea
în H&M. Era convinsă că dacă pe 21 decembrie va muri, vrea să fie îmbrăcată
în acel moment cu rochia turcoaz cu centură neagră din vitrina magazinului.
Pe banca de lângă, cei doi oameni ai
străzii stăteau acum liniștiți, unul în brațele celuilalt, pe jumătate adormiți,
pe jumătate extaziați. Erau fericiți, erau nebuni și se iubeau: pentru ei sfârșitul
lumii putea la fel de bine să fi avut deja loc...