my punk love song (neterminat)

relaţii cu refren, pe punk noi ne-am luat la tură pentru un an sau doi, depinde cum calculezi.vreau să spun că bine a mai fost să facem pogo să ne lovim cu pumnul în ochi,să-ţi rup fâşul, să-mi spargi nasul, da bine a mai fost.ah şi acele murder ballads ale lui nick în serile de vară, un dunhill pe balcon şi un pahar de vin, şi-am râs şi a fost bine.să nu mai zic dimineaţa când eu mahmur şi tu vioaie îmi ofereai o ceaşcă de cafea ca să-mi revin.eu nu am înţeles atunci că tu ce făceai creştea din dragoste şi mai beat, eu mai beat eram şi ochii grei şi plini de fum şi ceaţă, şi vântul de la 4 dimineaţă, şi vomă şi frustrare şi n-am ştiut, cât n-am ştiut să-ţi spun.eu, eu pot să fiu mai bun.pot fi cum ai fi vrut să fiu dar acum e târziu şi vinul ăsta nu mă lasă-n pace şi fumul ăsta mă strânge de plămân.visez la zilele senine, la sâni, la paste, la dulciuri fine, la părul tău zburlit ce se ivea din perne.îmi spun, gata.s-a dus şi plâng în pivniţă cu vinul.rup cepul şi las să curgă lichidul din butoi.fac pluta, plutesc, dar până când?OI oi oi!this is my punk love song that spins me round and round, mă-arunc în voi,să scap de amintirea reţetei anarhiste.Vinete anarhiste la cuptor cu boabe de struguri nu e cel mai bun pariu oi!

Jurnal post-modern de calatorie

Bucureşti, 23 iulie 2010, vineri după-amiază, trafic infernal, căldură mare, ieşirea dinspre Băneasa aproape blocată. Cinci inşi înghesuiţi printre corturi şi saci de dormit într-o maşină. Ajungem, după multe opriri şi staţionări forţate pe centura Ploieşti şi pe Valea Prahovei, în Sighişoara (aka Schäßburg, aka Segesvár). Este ora 12 noaptea, iar campingul la care urmează să “tragem”, aşa cum făceu odinioară călătorii medievali, nu mă face deloc să intru în atmosfera poetică pe care mi-o imaginam. Plantăm cele patru corturi, ne întâlnim cu restul echipajului venit cu trenul tocmai din Iaşi, bem câte o bere rece ca să ne facem un pic de somn şi gata.

Sighişoara, 24 iulie 2010 sâmbătă dimineaţă...caaald. În cort nu se poate dormi clar mai mult de ora 9 în zilele de vară. Aşa că, am pornit agale către cetate. La intrare nu se instalaseră încă baieţii cu taxa, aşa că am avut cale liberă. Prima oprire, dugheana cu espresso italian, amar şi tare...Îl smulg cu lăcomie din mâinile bievoitoare ale domnului care îl vinde şi mă gândesc cu groază că domniţele şi cavalerii de pe vremuri nu puteau să se desfete în dimineţile de vacanţă cu aşa delicatesă adusă din Lumea Nouă. Pe de altă parte, nici de vacanţe nu prea auziseră, iar farmecul unei pauze de cafea la birou, phhh...nu fusese încă inventat de vrăjitoare.

Cetatea propriu-zisă, într-adevăr foarte bine conservată, ar fi avut un aer mult mai medieval într-o zi oarecare decât cu ocazia festivalului, când fiecare casă din zona centrală era împodobită cu simbolurile heraldice ale capitalismului: afişe publicitare de toate dimensiunile. De o parte şi de alta a străzii principale tarabe improvizate ce vindeau orice: marţipan, cercei, măşti veneţiene, icoane ortodoxe, pălării, colaci secuieşti, îngheţată, pietre semi-preţioase, căni, ceşti şi obiecte decorative, săbii de lemn, turtă dulce, cafea, bere, costume medievale, costume tradiţionale, creaţii vintage sau pur şi simplu haine. La răspântii, câte un grup de trubaduri moderni cântau la diferite instrumente autohtone sau mai puţin autohtone cover-uri după piese celebre. Sus, la Biserica din Deal, un grup extins de vamaioţi aşezaţi pe colină fredonau Zombie acompaniaţi de chitara unei tinere junkie bronzată. Pe străzi, alei şi cărărui, alături de gloata din ce în ce mai numeroasă de vizitatori mişunau diverşi cavaleri, domniţe, regi, vrăjitori şi alte personaje “de poveste”. La corturile ridicate pe lângă tarabele negustorilor şi în piaţa centrală cavaleri războinici şi neînfricaţi dădeau lecţii de mânuire a săbiei şi altor arme puştilor fascinaţi de izul fantastic al întregii situaţii.

După două espresso, multe tururi de cetate pe diferite străzi şi străduţe, o vizită la muzeu (unde merită văzute colecţia de instrumente chirurgicale şi trusa ginecologică ce a aparţinut unor medici sighişoreni de pe la 1800), una la Biserica Luterană (unde am dat peste o doamnă ghid foarte simpatică şi o criptă de-a dreptul creepy ) şi mult marţipan (cu caise, ciocolată, fistic, fructe de pădure, cacao, etc.) decid că nu voi lăsa schmibările climatice să mă doboare şi nu mă las alungată de soarele pârjolitor de ora două. Început să urc agale prin galeria acoperită, înarmată cu o sticlă cu apă minerală rece cumpărată la suprapreţ şi cu volumul în limba engleză al Casei cu Rodii a lui Oscar Wilde – pe care nu îl mai citisem de când aveam vreo 14 ani -, spre destinaţia finală a după-amiezii cimitirul din vârful dealului...Acolo chiar am găsit răcoare şi verdeaţă...Nici urmă de întristare sau suspin: doar paşii cadenţaţi ai turiştilor veniţi ca mine să scape de căldura şi vânzoleala din cetate sau să fotografieze mormintele datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mi-am stabilit cartierul general pe o bancă strategic amplasată la umbra pomilor uriaşi şi am început să recitesc cu plăcere nuvelele lui Oscar, apreciind mai mult decât prima dată conţinutul estetic al întâmplărilor medievale cu prinţi, vrăjitoare, infante lipsite de suflet, sirene, pescari, pitici îndrăgostiţi şi regi suferinzi.

Când ultima pagină din The Fisherman and His Soul a fost citită şi ecranul telefonului meu mobil a “bătut” ora 17.00, am pus capăt lecturii şi după o scurtă plimbare prin cimitir, am decis să redevin sociabilă. Am coborât aşadar în cetate unde totul era la fel ca înainte, cu excepţia căldurii care scăzuse în intensitate şi a unui detaliu inexistent în forma sa fizică la plecarea mea în pustnicie beletristică: tânărul Cavaler Lup. Îl zărisem încă de dimineaţă pe toate afişele festivalului, în care arăta atât de chipeş încât l-am catalogat imediat – Photoshop - şi mi l-am scos din minte în secunda doi. Acum, îl revedeam în carne şi oase, îmbrăcat în uniforma maro cu negru, încins cu spada de o mână şi înfăşurat în blana miţoasă de oaie în ciuda căldurii încă tropicale de afară. Mergea printre noi, muritorii de rând care veniserăm să-i vizităm cetatea, se oprea amabil la poze atunci când turiştii îl rugau să o facă. Părea timid şi încurcat atunci când trebuia să răspundă vreunui curios la întrebări sau poante cu tematică medievală, dar era foarte atent şi grijuliu cu puştii care făcuseră roată în jurul său şi îl priveau cu admiraţie.

Nici grupul meu, cu care m-am reîntâlnit la coborârea de pe deal, nu a scăpat de vraja Cavalerului Lup, aşa că, în calitate de fotograf mi-a revenit sarcina de a-l urmări cu obiectivul aparatului prin toată cetatea şi de încerca să captez instantanee cât mai grăitoare. Ploaia m-a oprit pentru vreo două ore din misiunea ce îmi fusese atribuită, dar am avut apoi ocazia să recuperez în timpul intrării Marelui Car al Jertfei, deasupra căruia s-a aflat până în clipa aprinderii acestuia, Cavalerul Lup. După aprinderea carului a urmat un foc de artificii drăguţ pe care l-am privit pe ritmuri de Carmina Burana, iar apoi parada tuturor ordinelor cavalereşti cu domniţele, meşteşugarii şi vrăjitorii aferenţi, şi cu Cavalerul Lup în frunte sunând din cornu-i vânătoresc.

Cetatea urma să meargă la culcare şi la fel şi noi...Drumul spre camping-ul în care ne aşteptau patru corturi inundate de ploaia din ajun nu ni s-a mai părut atât de sumbru şi de lung pentru că toate purtam în nări mirosul de fân şi lemn ars şi comentam entuziasmate apariţia fascinantă a bravului cavaler cu mantie din lână de oaie.

Bucureşti, 25 iulie 2010, duminică seara, am ajuns în sfârşit pe la casele noastre şi chiar la o oră rezonabilă! Norocul nostru că traficul de la acel sfârşit de week-end se mutase pe Autostrada Soarelui pe unde veneau înapoi în Capitală fanii lui Mika al cărui concert fusese sâmbătă la Mamaia. Încă sub mirajul Sighişoarei Medievale, am intrat unpic pe net, unde s-a înfăptuit un adevărat miracol: în doar 5 minute, Google-ul, un fel de zână bună a vremurilor în care trăim, a dat de urmă enigmaticului Cavaler Lup, aducându-mi-l sub numele său real în lista de prieteni de pe Facebook. Am observat navigând pe pagina personală a cavalerului că în acelaşi timp cu mine îi mai ceruseră prietenia în acelaşi fel vreo zece tinere domniţe cu vârste cuprinse între 16 şi 29 de ani.. Sunt obişnuită cu concurenţa şi nu mă înspăimântă deloc ideea, dar nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie, că dacă aş fi oprit textul la fraza care se termină cu Facebook, aş fi obţinut poate primul basm post-modern, aş fi putut încăleca liniştită pe-o şa sau, chiar mai bine, aş fi trăit fericită până la adânci bătrâneţi...

Bunsimţciderea

Sătul de pielea albă în care eram înfăşurat m-am decis într-o noapte sufocantă de vară să-mi ucid bunul-simţ cu o lovitură precisă. Am luat cuţitul neomeniei şi am ieşit cu el pe strada pustie ce-mi lega existenţa capsulară de exteriorul incontestabil. Posibilitatea de a întâlni pe cineva în drumul meu îmi dădea o stare confuză de teamă amestecată cu o dorinţă arzătoare de a umili Omul. Primul venit ar fi fost acela care m-ar fi ajutat sa stârpesc bunul-simţ.

Complicele însă s-a lăsat aşteptat. M-am aşezat pe o bancă într-un parc. Mă jucam cu cuţitul când din spatele unor copaci a apărut o stranie arătare. Avea capul mare, prin capotul alb, transparent, îi puteam distinge formele oribile.

Am fost invitat la un pahar cu apă şi o ceaşcă cu dulceaţă. Am refuzat. Nu-mi place dulceaţa şi apa îmi provoacă greaţă.

Cu ajutorul cuţitului mi-am trasat pe corp linii. Pielea decupată am pus-o la uscat cu sare şi lămâie. În aceeaşi seară Omul s-a ivit de sub arătare. Şi-a rupt o parte din corp dezvelindu-şi pielea albă. Formele de dedesubt îmi fericeau ochii. Am înjurat, am scuipat peste partea dezgolită. Cu picoarele am lovit pântecul mamei. Ştiam că acolo nu mă voi întoarce, poate într-o altă dimensiune.

Nici urmă de bun-simţ prin preajma singurătăţii atroce. Animalul devenit Om sau Omul devenit animal? O manifestare subiectivă deloc altruistă, incursiuni ale Divinului într-un parc desţelenit.

Aventura s-a terminat în cocina porcilor, mâncat, am trăit printre resturi umane în stomacul dobitoacelor. În vestibul aştept să fiu chemat în Camera Mare. Care?

În zori de zi sunt luminat. Mă hotărăsc.

Cu lovituri multiple aplicate în puncte strategice îmi ucid bunul-simţ. Nu am nevoie de el printre atâtea revelări.

Reverie

Ascult acum după mult timp, cuvintele rostite de al meu bunic. Imagini proiectate din adâncul sufletului pe o pânză albă. Sunt foarte clare, le înţeleg şi îmi dau speranţă spre mai bine. Integrat în sistem am fost orbit de întunericul ce mă înconjoară. Cine sunt, nici eu nu mai ştiu deşi odată eram o cunoscută bine definită într-un spaţiu, într-un timp.

Îmi amintesc Soarele, copil fiind, natura după ploaie scăldată de razele măreţului astru. Şi fluturii din grădină şi merele coapte ce-mi zâmbeau cu lacrimi de bucurie pe obrajii roşii. În valuri de verdeaţă mă aruncam, trifoi, lucerna în braţe mă strângea. Tirica a murit sub nucul bătrân, locul în care jucăriile prindeau viaţă, refugiul meu, un spaţiu magic unde eram pilot de curse, aviator, Robinson Crusoe, haiduc, meşter tâmplar, fierar, tăietor de lemne şi nu în ultimul rând copil.

Ascult acum după mult timp un zgomot imperceptibil, îmi ciulesc urechile dar în zadar. Uităm, trăim în fugă. Rememorarea evenimentelor din trecut este un lucru necesar. Amintiri alterate în ghena uitării, agitaţie, trecem pe lângă noi fără să ne observăm, cu capul plecat acceptăm înfrângerea. Conştientizarea pierderii se face mult mai târziu, pentru unii prea târziu, atunci când pacientul muribund îţi aruncă câteva fotografii îngălbenite. Le priveşti nedumerit, ală mic eram eu?

Îmi amintesc casa, soba după care mă ascundeam când făceam vreo boacănă, iapa albă, vaca Florica, câinele Tirica, răcoarea dimineţelor de vară când bunica mă lua la prăşit, la cules de fasole, cu puchini la ochi porneam pe dealurile domoale spre parcela de pământ din Valea Casei. Tufa de perlă, în august dulce, perele zemoase, pepenii furaţi de la unchiul Petrache, mămăliga cu ceapă. Pe 15 august în fiecare an bunica umplea cuptorul cu plăcinte. Ziua întreagă supravegheam coacerea, pâine în frunze de nuc, plăcintele chifteau de atâta brânză, muzică populară, radio Iaşi, bunicul cu cana de vin, rude venite de prin satele învecinate, căruţele trase în curte, caii cu copitele cât capul meu, impunători, Tirica hrănită pe ascuns să nu afle bunica, apă rece de la fântâna de la Vale, toate adunate îmi sună acum ca o poveste din care eu, eroul, m-am desprins.

Ascult, dar vocea copilăriei a dispărut, nu mă mai cheamă, e prea frig, sunt rece, cu mâinile îngheţate nu mă mai pot juca cu cercul, cu arcul pe dealurile acoperite de zăpadă la vânat de iepuri, acum vânez amintirile poate mai pot prinde câteva, să le pun ca trofeu în camera de zi.

Vorbele bunicului au venit într-o zi ca oricare alta.

Andreiuş să mai treci pe la noi!

Lumânări!

Sunt un individ colorat cu întâmplări

Multe, bizare, cum vezi prin ziare.

Un sfânt printre peştii din mări

Vreau să înot, acolo unde râul

are vărsare.

Sunt un individ tânăr pentru a mea rasă

Menirea în astă lume încă n-o cunosc.

Nu ştiu de viaţa-i o farsă.

Iniţiere prin transă simt că trăiesc.

Sunt un tip fără reacţii în laboratorul

de zi cu zi

Resping în neştire oameni şi clipe

nu înţeleg verbul a fi

Prin cimitire de trăiri rătăcit

la ore târzii

O cucuvea rosteşte cuvinte nedefinite.

Mă oboseşte, îmi stoarce coşul din minte.

Sunt un individ ca toţi indivizii

Un strop în Marele Ocean

Un om ignorant ca toţi invalizii.

Să fiu altfel, în trecut am sperat

Proiectat pe Marele Ecran

în culori

de mine m-am speriat

şi-am fugit, m-am ascuns în visări.

Să fiu un fel de om bun,

să iubesc, să cânt, să răspund la chemări

eu am uitat!

Sau poate, nici n-am ştiut.

Capul îl plec resemnat în faţa prostiei

Acest război invizibil l-am pierdut

orbit de strălucirea trufiei.

Sunt un individ colorat cu întâmplări

un anunţ în ziar.

Mă numesc cum ştiu eu...

Sunt cunoscut pentru modul bizar

De a ţine la ce e al meu!

Plângem, râdem, cântăm

Aprindem lumânări!

Dansăm, iubim, suferim

Aprindem lumânări!

Vă pierd, ne pierdem, trăim

Aprindem lumânări!

Ne găsim, ne trezim să murim

Aprindem lumânări!

experiment 3

De anul nou Melchisedec trage la măsea concluziile.

Final de an fără de ban, în amintiri mă rup şi beau un sec să mă mai dreg.

S-a scurs nisipul din clepsidra ceainăriei în care am băut o cafea şi-am mâncat un biscuite

Un an cu multe pietre aduse de torentul nesiguranţei

O întindere de întâmplări se poate rezuma în câteva cuvinte?

Sentimentele confuze m-au supt ca o meduză?

Insectele trag la lumină, inspirate de un astru fals

În beznă m-am retras când clipele subţiri ca aţa de cusut

Piedică mi-au pus pe ringul de dans în mijloc de vals.

Căzut în misterul nopţii etanolice, îmbăiat în aburi groşi de fum

Smogul m-a răpus, răspuns nu am pentru un an de scrum

Lumină din lumină? O fi adevărat? Cu un ochi încercănat

Privesc zăpada ce se-aşterne peste faptele mondene

Răsare nudul meu din apa mării, dezgolit îmi pun nişte izmene

Şi-alerg pe câmpul de cristal, pe gheaţă am alunecat

Sângele pătează bluza-cadou dar vinul în exces pătează altceva-

-mai de preţ.

Greşelile le-ngheţ, le dau uitării.

Linie să trag, să sparg vasul plini cu flori şi apă stătută

Să cumpăr altul, cu iarbă verde şi apă sfântă îmi doresc

În anul omenesc!

La anul şi la mulţi ani!

Oamenii pe care mi i-a adus o vacanta de vara

Sunt situaţii şi momente ȋn viaţă in care, ca să le poţi depăşi , ai nevoie de omul potrivit la locul şi ȋn momentul potrivit! In cazul meu este vorba de mai mulţi oameni pe care i-am cunoscut ȋn acea vară ȋn care mi-am dat seama ca viaţa nu ȋnseamnă numai vise frumoase transformate ȋn realitate şi că uneori realităţile te pot lovi pe neaşteptate provocând daune irecuperabile ȋn ciuda precauţiei şi analizelor şi gândurilor tale orientate către viitor. Ȋn acea vară, ȋmi era imposibil să mă ȋntorc ȋn trecut sau să plec mai departe ȋn viitor pentru că ambele situaţii erau prea dureroase şi lipsite de sens. Aşa că am ales să trăiesc clipa alături de ei! De atunci ȋncolo, de fiecare dată când ne ȋntâlnim, am aceeaşi senzaţie de libertate absolută şi de lipsă de griji, de parcă trecutul şi viitorul se dizolvă ȋncet ȋncet şi timpul este ȋnvins de prezent!

Iată ce ȋnsemnă acea vară şi acei oameni pentru mine: meditaţii non-conformiste la Limba Română pentru BAC, fuga cu cortul ȋn Vamă pentru două zile, plimbări seară de seară cu Tzuzi (un Seat Ibiza foarte sexy şi foarte roşu :)), cu muzică de Expirat dată la maxim şi cu mai mult de 5 oameni ȋn maşină ȋnghesuiţi ca ȋntro-o cutie de conserve, Vamă iaraşi pentru mai bine de două săptămâni, apus de soare şi Sangria, prime confesiuni reciproce cu cea care a devenit apoi my one and only Tequilla:P, party-uri cu muzică „etno” şi hore ȋn pauza dintre ȋnvăţat alături de Fifi şi Jules, primele discuţii filozofice purtate cu Alex, care este interlocutorul meu favorit şi principalul meu susţinător ȋn dezbaterea Influenţe filozofice ȋn basmul Harap-Alb :), Lulu, pescuitul, perlele şi Secta lui, the milky night ȋn care mi-am dat seama cât ȋi iubesc pe Cocosşiela (pentru că mi-au cumpărat la 3 dimineaţa antinevralgic de la farmacie, respectiv s-au uitat ȋmpreună cu mine la omuleţii verzi din vasul de toaletă :)))...

Acea vară a fost şi ultima lor vară de liceeni. Au venit ȋn septembrie toţi cu mine la Bucureşti. Iar Bucureştiul are acest dar de a ȋndepărta oamenii, de a-i ȋnstrăina, de a-i face să le fie mai greu sau mai lene să se vadă...Suntem cu toţii bucureştenizaţi acum şi ne vedem mai rar ȋn grupul consacrat din acea vară, dar de iubit ȋi iubesc ȋn continuare la fel de mult pentru că mi-au dăruit ideea de vară şi vacanţă eternă şi mai ales, libertatea de a trăi clipa ca şi cum nu ar exista trecut şi viitor!