Ascult acum după mult timp, cuvintele rostite de al meu bunic. Imagini proiectate din adâncul sufletului pe o pânză albă. Sunt foarte clare, le înţeleg şi îmi dau speranţă spre mai bine. Integrat în sistem am fost orbit de întunericul ce mă înconjoară. Cine sunt, nici eu nu mai ştiu deşi odată eram o cunoscută bine definită într-un spaţiu, într-un timp.
Îmi amintesc Soarele, copil fiind, natura după ploaie scăldată de razele măreţului astru. Şi fluturii din grădină şi merele coapte ce-mi zâmbeau cu lacrimi de bucurie pe obrajii roşii. În valuri de verdeaţă mă aruncam, trifoi, lucerna în braţe mă strângea. Tirica a murit sub nucul bătrân, locul în care jucăriile prindeau viaţă, refugiul meu, un spaţiu magic unde eram pilot de curse, aviator, Robinson Crusoe, haiduc, meşter tâmplar, fierar, tăietor de lemne şi nu în ultimul rând copil.
Ascult acum după mult timp un zgomot imperceptibil, îmi ciulesc urechile dar în zadar. Uităm, trăim în fugă. Rememorarea evenimentelor din trecut este un lucru necesar. Amintiri alterate în ghena uitării, agitaţie, trecem pe lângă noi fără să ne observăm, cu capul plecat acceptăm înfrângerea. Conştientizarea pierderii se face mult mai târziu, pentru unii prea târziu, atunci când pacientul muribund îţi aruncă câteva fotografii îngălbenite. Le priveşti nedumerit, ală mic eram eu?
Îmi amintesc casa, soba după care mă ascundeam când făceam vreo boacănă, iapa albă, vaca Florica, câinele Tirica, răcoarea dimineţelor de vară când bunica mă lua la prăşit, la cules de fasole, cu puchini la ochi porneam pe dealurile domoale spre parcela de pământ din Valea Casei. Tufa de perlă, în august dulce, perele zemoase, pepenii furaţi de la unchiul Petrache, mămăliga cu ceapă. Pe 15 august în fiecare an bunica umplea cuptorul cu plăcinte. Ziua întreagă supravegheam coacerea, pâine în frunze de nuc, plăcintele chifteau de atâta brânză, muzică populară, radio Iaşi, bunicul cu cana de vin, rude venite de prin satele învecinate, căruţele trase în curte, caii cu copitele cât capul meu, impunători, Tirica hrănită pe ascuns să nu afle bunica, apă rece de la fântâna de la Vale, toate adunate îmi sună acum ca o poveste din care eu, eroul, m-am desprins.
Ascult, dar vocea copilăriei a dispărut, nu mă mai cheamă, e prea frig, sunt rece, cu mâinile îngheţate nu mă mai pot juca cu cercul, cu arcul pe dealurile acoperite de zăpadă la vânat de iepuri, acum vânez amintirile poate mai pot prinde câteva, să le pun ca trofeu în camera de zi.
Vorbele bunicului au venit într-o zi ca oricare alta.
Andreiuş să mai treci pe la noi!
