FETELE

Ne-am cunoscut toate ȋn aceeaşi zi de septembrie din clasa a 5-a şi ȋntre noi există o simetrie perfectă: două Tăuriţe, două Peştoaice, două prescurtări ale numelor de patru litere, două de trei litere...ȋntr-un timp şi culoarea părului era simetrică dar asta a fost mereu o situaţie temporară...Cuvântul cheie sau parola prin care suntem recunoscute ca membre ȋn grup este „fată” – spre disperarea unora dintre noi :).

Peste toate patru ȋmpreună au trecut multe Crăciunuri cu vin fiert, cafea, ciocolată, Tanita, prăjituri, Mariah Carey cu „All I want for Christmas” ascultată pe repeat şi la maxim ȋn maşină şi lista poate continua...

De ce le iubesc? Pentru o groază de lucruri pe care mi le-au arătat sau spus de-a lungul celor aproape 15 ani de când ne ştim (Geez ce babe suntem - 15 ANI??!!!). Cu ele am ȋmpărţit prima ţigară, furată de la mama din geantă, ȋn toaletă la „Iorga” ȋn pauza mare, ȋnaite de teza la Limba Română, cu ele am mâncat ciocolată şi m-am uitat la filme siropoase ȋn primii ani de Bucureşti când ne era lene sau eram prea deprimate ca să ieşim sâmbătă seara ȋn club şi tot cu ele am patinat pe parchet la petreceri „oldies but goldies” ascultând şlagăre precum „Drumurile noastre” sau „Unde dragoste nu e, nimic nu e”.

Nimic nu e unitar sau omogen sau stereotip ȋn felul nostru de a fi atunci când suntem toate patru. Dacă una susţine că afară e cald, a doua ȋi va zice că e nebună şi că de fapt mori de frig, a treia va ȋncerca să intervină ȋn mod diplomatic şi să aplaneze o potenţială discuţie ȋn contradictoriu interminabilă, ȋn timp ce a patra ȋşi va fuma liniştită ţigară şi va analiza cu interes comportamentul celorlalte trei gândindu-se la ce capitol din compendiu găsise respectivele simptome (meteahnă de psihologă, deh:)) Din acest motiv, multe potenţiale jumătăţi masculine de-ale uneia sau alteia dintre noi s-au cam speriat atunci când au avut ocazia să ne cunoască ȋn formula completă... De fapt, cred că, deşi neoficial şi tacit, acesta este testul la care sunt supuşi cam toţi băieţii din viaţa noastră. Până acum, s-a găsit un singur finalist (ȋl felicit pe această cale)! Şi acum, ȋntre noi fie vorba, nici măcar nu suntem aşa de ciudate, suntem pur şi simplu foarte...fete!

Toate patru am discutat şi analizat primele noastre iubiri, am plâns una pe umărul celeilalte la primele dezamăgiri şi continuăm să facem asta as time goes by...

Plănuim, visăm, ne mai şi certăm, bem vin, ceai sau cafea, mâncăm ciocolată, cremă de zahăr ars sau plăcintă cu mere (una dintre noi este a great cook), mergem la film, ieşim ȋn parc, mergem la shopping, ȋn club sau ȋn excursii (mai rar ȋn ultima vreme de când avem job-uri mai mult sau mai puţin stabile şi mai mult sau mai puţin bănoase). Când o să fim mari, plănuim să lăsăm măcar o dată pe lună copiii ȋn grija taţilor pentru un weekend şi să evadăm toate patru, numai noi patru undeva unde să putem fi iarăşi „fetele”!

Aş vrea să găsesc un vers sau o frază celebră care să ne caracterizeze pe toate patru şi legătura „misterioasă” dintre noi. Ne-am imaginat cândva că suntem muşchetarii, altădată am fost Sailors, a fost bineȋnţeles o vreme ȋn care vroiam pur şi simplu să fim mari...Iată că acum suntem! Ȋncetul cu ȋncetul am crescut, timpul a trecut prin noi sau peste noi şi nu mai suntem aceleaşi care am plâns ȋn hohote la finalul Titanicului, care visam să ne căsătorim cu Keanu Reeves sau ȋl sunam pe numărul de fix pe Tiziano Ferro, iar apoi ȋnchideam telefonul când răspundea...Şi totuşi, ceva a rămas neschimbat...Şi totuşi, chiar dacă tipul trece şi viaţa ne duce prin locuri şi stări diferite, atunci când ne ȋntâlnim, revenim fiecare la starea de „fată”. Poate că de fapt toate patru la un loc chiar avem puterea magică de a face timpul să se oprească, să se uite la noi cu invidie şi să se oftice... Pentru că, oricât ne va adăuga peste ani riduri, peri albi, cearcăne, responsabilităţi, familii şi aşa mai departe, de fiecare dată când o să ne ȋntâlnim, va fi de ajuns ca una dintre noi să rostească cuvintele magice: „Auzi, fată” şi puuuufff, el, timpul va ȋngheţa ȋn acea dimineaţă călduţă de septembrie când ne-am reunit prima dată ȋn curtea şcolii!

Casa cu pisică şi cărţi de Bridge

Există ȋn Bucureşti un anumit apartament ȋntr-o casă aşezată pe colţ de stradă, la etajul doi, cu storuri de lemn la geamuri şi draperii vişinii, de care mă leagă cele mai intense amintiri din anii studenţiei. Este apartamentul ȋn care patru oameni pierdeau nopţi ȋn şir la masa din bucătărie jucând Bridge, apartamentul ȋn care mai târziu am pierdut nopţi ȋn şir scriindu-mi lucrarea de licenţă, apartamentul unde am cunoscut cea mai simpatică pisică din lumea asta şi, mai ales, apartamentul ȋn care i-am cunoscut pe ei doi: pe Ea şi pe El.

Ea este „sufletul meu pereche” ȋn materie de jogging, aerobic, Taebo, Pilates dar şi prăjituri „ȋnsiropate” şi alte bunătăţi orientale. Micuţă, blondină cu ochi albaştriişi un zâmbet uşor ironic mereu ȋn colţul gurii...You gotta love her if you see her :)

El este...hm...un tânăr un pic infatuat, dar foarte copilăros şi generos dacă ajungi să ȋl cunoşti mai bine. Aaaaa...şi un foarte bun lider, mai ales la jocurile sportive ȋn echipă – te motivează ca nimeni altcineva să ȋţi dai sufletul pentru orice punct la volei de exemplu :)!

Sunt multe bune şi multe rele prin care am trecut ȋmpreună toţi trei şi sunt sigură că şi de acum ȋncolo vor fi. Ȋi iubesc pentru că mi-au promis o cameră cu intrare separată doar pentru mine când se mută ȋn noua casă, dar mai ales pentru că sunt atât de simpatici şi de potriviţi unul pentru celălalt ȋncât te fac să crezi ȋn faptul că, până la urmă, „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu e doar un final de poveste ci o posibilitate ȋn viaţa reală!

Valahia- 695-trenul pierdut şi călătorul orb

Pe noptieră era aşezată cartea de la ea. Pachetul de ţigări era desfăcut şi câteva ţigări erau aruncate la întâmplare printre pixuri şi caiete. Scrumiera era plină emanând un iz de cârciumă. Tablete de aspirină împrăştiate sub veioză. Andrei fuma în pat. Privea tavanul cu privirea fixată parcă într-un anumit punct din toată desfăşurarea albă. Nu era nimic acolo, niciun ţânţar zdrobit de soartă sau vreun paianjen în căutarea casei. Dar totuţi, ţigara ardea în mână şi scrumul se rostogolea pe tricou.

Liniştea îl legăna ca pe un prunc, purtându-i gândurile departe în alte vremuri, spre alţi oameni, spre amintiri, spre bucurii şi dezamăgiri. Se trezi din meditare buimac, surprins. Stiloul era nou şi cerneala era bună. Caietul s-a deschis la ultima însemnare. Şi-a mai aprins o ţigară şi a început să scrie.

Se întâmpla cu doi ani în urmă. Toate problemele au explodat în acelaşi timp ca o ţeavă plină cu fecale. M-au murdărit din cap până-n picioare. Şi la fel cum am mai făcut de fiecare dată când mi se întâmpla asta, am reacţionat în acelaşi mod, m-am pierdut. M-am înecat. Nu am găsit soluţia imediat. M-am lăsat tras în problemă.

În aceeaşi perioadă din Vest bătea un vânt călduţ ce îmi dezmierda simţurile de fiecare dată. Mă calmam şi reuşeam să văd dincolo de toate greutăţile o scăpare, un viitor mai bun. În vară vântul mi-a adus cu el mult mai multe mulţumiri de care din păcate nu am ştiut să mă bucur, nu am ştiut să apreciez la timp ceea ce mi se oferea. Abia spre finalul lui august am deschis larg ochii. Eram pe plajă în Vama Veche. Jack Daniels m-a dărmat, a făcut din mine un animal fără suflet. Soarele era la asfinţit, ne-am întâlnit, mi-a dat două bomboane pe care le mai am încă. Mi-a întors spatele şi a pornit spre mare călcând pe nisipul fierbinte fără să se întoarcă. Am rămas înmărmurit. Un cleşte mi-a strâns puternic inima aproape de distrugere. Am privit-o în lumina după-amiezii cum se îndepărta de mine, de trupul meu. Jack-ul îmi sărise din cap în locul său instalându-se o stare de depresie, o lacrimă s-a scurs pe obraz. Următoarele săptămâni au fost un calvar.

Cu inima frântă din pricina miopiei, şi sănătatea şubrezită din cauza beţiei am ajuns în spital unde lucrurile nu se prezentau prea bine. Dar ce să vezi de undeva un gând, a chemat-o în Sud. A fost extraordinar. Moş Crăciun era mic copil pe lângă ea. A stat cu mine mult, am conştientizat tot ce însemna prezenţa ei în acel salon infect. Iubirea faţă de ea a crescut brusc peste limita normală. Limită pe care am fixat-o pentru a nu suferi. Era o măsură de precauţie pe care mi-o luam, evitând astfel durerea sufletească.

A urmat o toamnă plină de pasiune, focul ardea din ce în ce mai puternic, nu simţeam frigul, ploaia nu mă uda. Eram al ei, era a mea. Ahhhh îmi vine să urlu, să strâng oameni aiurea de gât pe stradă, să dansez pe ritmuri satanice, incantaţii magice. Adolescent.

Nu stau să fac acum povestiri romantice de doi lei. A, că tot vine Crăciunul şi alte sărbători de căcat! La mulţi ani să vă bag globuleţele în cur! Invenţii capitaliste de făcut bani. Speculă de doi lei. Sufletul omului pe naiba. Am să vă pun balegă şi găinaţ în cadouri şi am să le las sub bradul infect. Bucuraţi-vă copii, Omul Negru a venit!!! Ha HA Ha!!!

Andrei sărea prin casă. Era beat.

La uşă bate cineva. Cine să fie?

Ionuţ tu eşti? Poate e Melchisedec? Poate Mircea şi Mihai? Matei, Adrian,Radovan,Răzvan,Bogdan, Cosmin, Luca, Ioan, Nicolae, Constantin, Dumitru, Vasile, Dosoftei, Alin, Ştefan, Marian, Vladimir, Vlad, Gabriel, Dan, Andrei aţi venit cu toţii? Raluca, Maria, Diana, Adriana, Irina, Aneta, Andreea, Roxana, Ingrid, Ana, Alexandra, Alexa, Gabriela, Luminiţa, Elena, Iulia, Cosmina, Cristina, Mălina, Ioana, Luiza, Eliza, Smaranda, Iolanda, Alina, Oana, Dana ? La petrecere aţi venit şi voi?

NU e nimeni. Nimeni care să vină dar există toţi acolo.

Ce bine.

Andrei bătea din palme. Andrei e la nebuni acum. Andrei e beat şi e la nebuni.

Demostene are delfini. Andrei are rechini.

Simte diferenţa, nu lăsa demenţa să te domine.

Nu sunt deasupra problemelor. Refugiul nu e alcoolul. E doar starea de agregare în care s-a transformat corpul.

Din când în când îmi sare dopul. În valuri, cascadă curge nebunia, îmi umple mintea de nămol.

Nu văd, nu înţeleg, încerc.

Uită-te acum la mine! Vreau să te uiţi!

Dar ochii sunt comandaţi de creier. Şi creierul a reuşit să caştige lupta cu sentimentele. That sucks!

Şi eu ce fac acum?

Un corp peticit. O viaţă ca o haină veche, murdară la care mai adaug câte un petic în fiecare zi, săptămână, an. Mi-e frică de frig- rece- ninsoare. Fulgii se topesc. Efemeritatea clipelor frumoase petrecute împreună.

Şi nu am înţeles de ce mi se întâmpla asta mie? Întotdeauna m-am simţit în siguranţă. Mi-am luat măsuri în trecut. Acum?

Păi aştept porcul să iasă din coteţ, să-l prind de coadă, să-i tai gâtul. Să curgă sângele , să spele zăpada albă. Incizie în alb. Am să las roşu să mă cuprindă. NU, nu voi deveni comunist asta-i clar.

Porcul e fratele meu sacrificat pentru îndestularea voastră. Voi staţi cuminţi deoparte. Îl omor eu. Aşa e scris.

Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: “Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti. Însă Cain a zis fratelui său Abel: “Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât. Domnul a zis lui Cain: “Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: “Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Mai bate cineva la uşă? Mai repede că mă grăbesc să prind trenul. Care tren ?

Păi trenul cu numărul 695.

Dar pe ală l-ai pierdut anul trecut mă băiete! Ha Ha !

Păi poate îl prind anul asta.

S-A ANULAT.

Tu ai plecat primul. Da.

Nu mai zic nimic atunci.

Je dois partir!

Un prieten mi-a povestit despre acest tânăr şomer pe numele lui de scenă Cain. Nimeni nu ştie unde s-a dus, unde a ajuns. Au trecut patru ani. Acum se poate întoarce dar cred că nu va găsi imaginea potrivită. Lucrurile s-au schimbat...Nu-l mai poate primi.

Povesti cu si despre oameni dragi

Craciunul ăsta sunt altă eu! Un pic mai matură, un pic mai tristă, un pic mai sentimentală şi mult mai recunoscătoare pentru oamenii dragi mie care mi-au fost, ȋmi sunt şi ȋmi vor fi mereu ȋn preajmă chiar şi atunci când ȋi supăr, ȋi rănesc sau ȋi deprim :) ... Pentru ei vreau să scriu ce simt şi ce le doresc şi cât ȋi iubesc zilele astea!

Cine sunt oamenii mei dragi? Cei care se recunosc ȋn ceea ce voi scrie ȋn următoarele zile, cei care ȋntr-un fel sau altul mi-au influenţat gândirea, sentimentele, faptele! Cei care mi-au dat aripi sau mi le-au tăiat ȋn funcţie de situaţie! Cei cu care am râs sau am plâns, cei cu care am ȋmpărţit atâtea bucurii şi tot atâtea dezamăgiri, cei pentru care aş face orice şi pe care nu-i voi uita niciodată pentru că ȋi iubesc! Cei cu care am purtat şi port discuţii nesfârşite (la telefon, pe mess sau live), cei cu care nu am mai discutat sau nu m-am mai văzut de veacuri, dar pe care ȋi simt mereu aproape, cei pe care ȋi enervez cu felul meu ultra-analitic de a gândi şi cei pe care ȋi amuz cu infantilismul meu ȋn exces uneori, cei pe care ȋmi face plăcere să ȋi ascult, cei cărora le face plăcere să mă asculte...

Crăciunul care vine va fi cum spuneam unul care mă va găsi mai melancolică şi mai afectată de criza financiară :)...Aşa că, ȋncepând de astăzi, ȋn fiecare zi (sper să reuşesc!) voi scrie aici, câte o scurtă poveste despre oameni dragi mie! O poveste-cadou, sau un cadou-poveste care sper să le smulgă un zâmbet, un oftat sau măcar câteva clipe ȋn care să uite cotidianul şi să se lase ȋn voia amintirilor...

Nu ştiu dacă la sfârşitul călătoriei ȋn lumea poveştilor despre oamenii mei dragi voi fi mai puţin melancolică sau mai euforică, mai matură sau mai copilăroasă, mai tristă sau mai fericită! Nu ştiu nici dacă oamenii mei dragi care se vor regăsi ȋn ceea ce le voi scrie vor fi ȋntr-un fel sau altul...vom vedea! Până la urmă cadourile pentru suflet nu sunt mereu cadouri cu sclipici şi panglici colorate!

Opinie neavizata despre literatura ca oglinda a realitatii

Ȋn ultima vreme am citit ȋn paralel şi ȋn diferite locuri (ȋn funcţie de geanta sau rucsacul pe care le-am avut la mine) două cărţi: Cartea râsului şi a uitării de Milan Kundera şi Călătorie ȋntr-un picior de Herta Muller. Sunt două cărţi care vorbesc despre realităţile şi trăirile oamenilor din două societăţi ce au ȋn comun faptul că sunt secondate de două state comuniste. Regimul politic este acelşi: cenzură, persecuţii politice, alienarea individuală, tendinţa regimului de a dizolva ca pe o pastilă efervescentă sfera privată, controlul poliţiei griul din societate şi senzaţia de sufocare a individului. Atât Kundera cât şi Muller reflectă prin intermediul personajelor şi situaţiilor pe care le descriu trăiri şi experienţe proprii. Felul ȋn care literatura fiecăruia este construită m-a făcut să-mi dau seama de diferenţa esenţială dintre români şi cehi (aka cehoslovaci ȋn perioada comunistă). Societăţile noastre au fost diferite atunci, şi dacă paradigma culturală este validă, sunt şi acum.
Kundera scrie ȋn cartea sa despre oameni marcaţi de lipsa de libertate - care generează frustrări. Oamenii lui Kundera sunt oameni care iubesc, urăsc, râd sau plâng, tac sau vorbesc, SIMT ȋn CIUDA griului comunist. Sunt oameni cu dileme existenţiale pe care şi le rezolvă ȋntr-un anumit context social şi politic: ȋn cadrul societăţii cehe de atunci, limitată de regimul comunist. Oamenii lui Kundera sunt melancolici şi trişti, dar ȋn acelaşi timp au forţa de a se revolta şi de a-şi defula angoasele şi frustrările generate de contrângerile din societate. Oamenii lui Kundera au curajul aproape inconştient de a reacţiona faţă de regim, de a ieşi ȋn stradă, de a manifesta, de a se solidariza unuii cu alţii şi de a lupta pentru a-şi apăra sfera privată, intimitatea. Tamina lui Kundera trăieşte o dramă personală – pierderea omului iubit – pe fondul dramei colective generată de comunism ȋn Cehoslovacia. Comunismul este doar decorul dramei personajelor, iar prin acest décor fin şi sugestiv prezentat, Kundera lasă să se ȋnţeleagă specificităţile societăţii şi traumele ei.
Pentru Irene, personajul principal al Hertei Muller, “cealaltă ţară” din care a fugit este sursa principală de dezechilibru psihic şi sufletesc, sursa principală de alienare şi de inadaptare. Irene mi-a dat impresia că este mult mai marcată de ceea ce se ȋntâmplă ȋn ţara ei, iar calvarul comunist se răsfrânge ȋn personalitatea ei influenţându-i destinul. Fuga de cealaltă ţară este fuga de propriul eu, depersonalizarea, teama de a accepta realitatea şi felul ȋn care aceasta se răsfrânge asupra eului. Comunismul aşa cum ȋl vede Herta Muller nu este numai decorul, este ȋnsăşi drama existenţială a personajului său. Pentru că ȋn România, frustrarea şi nedreptăţile nu au avut supapă: oamenii nu s-au revoltat, nu au conştientizat că trebuie să ȋşi păstreze existenţa individuală şi intimitatea, spaţiul public, ȋn ciuda background-ului generat de regimul comunist.
Cele două cărţi citite ȋn paralel ȋn parc, la cafenea, ȋn autobuz, la birou sau acasă ȋn pat mi-au oferit revelaţia următoare: literatura celor doi autori este oglinda societăţilor cehă şi românească din perioada comunistă. Prima este societatea melancoliei, luptei pentru libertatea individuală şi solidarităţii. A doua este societatea pasivităţii, angoasei datorată refulării sentimentelor, a existenţelor neconştientizate şi a cinismului.
Mărturisesc sincer că literatura lui Kundera ȋmi place mai mult atunci când vine vorba de a o savura pe o bancă ȋn Cişmigiu ȋn faţa unui pahar de cafea cu lapte. Lumea lui Kundera este una “idilică” pentru mine: este cum mi-aş fi dorit să fi fost noi, românii atunci. Herta Muller ȋn schimb, mă izbeşte ȋn faţă şi mă ȋntristează pentru că citind-o citesc despre o realitate pe care o regăsesc ȋn jurul meu, pe banca de lângă mine, ȋn autobuz, la birou, pe stradă sau acasă ȋn pat. O realitate “genetic” ȋntipărită ȋn felul nostru de a fi ca popor. Dacă ar fi să fac o comparaţie exagerată: Irene şi Tamina sunt fiicele legitime ale aceluiaşi tată – comunismul, dar mamele sunt tare diferite. Şi ce cool pare mama Taminei ȋn comparaţie cu cea a Irenei!

love, peace, emphaty

în timp, nevoia de spaţiu

Dimineaţă, Soarele trăgea dintr-o ţigară în bucătărie, aştepându-mă cu cafeaua aburindă...Îmi zic: asta da zi frumoasă şi mă aşez la masă. Roşii cherry, caşcaval, măsline, ciuperci pe grătar, toate pregătite de Soare. Excelent mod de a începe ziua, mai ales după o noapte plină de evenimente.Mi-am aprins o ţigară de foi, mi-am tras ceaşca cu cafea în faţă şi am început să răsfoiesc ziarele. Atenţia mi-a fost atrasă de un reportaj despre o ţară în care sărăcia guverna cu o mână de fier, scuipând pe un popor odată mândru şi viteaz .Relatarea mi-a deschis ochii şi mi-a umbrit dimineaţa.

M-am tolănit pe patul din dormitor, am aprins o ţigară şi m-am lăsat purtat de vis. Din boxe ieşeau sunetele ca nişte braţe ce mă purtau prin întreg Universul. Stelele treceau pe lângă mine ca maşinile pe autostradă noaptea. Soarele stătea în dreapta mea, liniştit , cu o ţigară între buze conducea naveta spre Terra. Viteza era din ce în ce mai mare, şi gândul mă purta dintr-un loc într-altul, fără niciun ponton la care să-mi trag ambarcaţiunea pluteam în derivă pe lângă plaje pustii şi stânci golaşe.

-Ştii unde eşti? m-a întreabat ţăranul ce-şi mâna caii pe islaz.

-Nu...Nu ştiu.am răspuns uimit de apariţie.

Am traversat câteva spaţii, am sărit în alt timp. Mă gândeam că am ajuns undeva în trecut, de unde mă voi întoarce mai înţelept, spiritualitatea va atinge un alt grad.

-Îl cunoaşteţi? L-a mai văzut cineva în afără de voi? Am înteţeles...deci nu l-a mai văzut nimeni. Tu vii cu noi băiete!

Erau cinci tipi îmbracaţi în costume albastre şi căşti pe care erau inscripţionate nişte litere într-o limba necunoscută. Cum am ajuns acolo !?

-Unde acolo? Ce dracu mă asta e nebun.?

-Nu ştiu domn’ căpitan, vorbeşte întruna de când l-am găsit!

-O fi de la botanicele alea bă, ţi-am zis eu că derbedeii ca asta trebe’ închişi! Aici e România băă nu e la mă-ta acasă!