În visuri câteva răspunsuri

ziua 1-primul vis

am avut cel mai ciudat vis.se făcea că stăteam pe un scaun într-o anticameră alături de o femeie ce citea Elle, lua câte o gură de apă,una de espresso şi citea Elle şi iarăşi o gură şi alte rânduri.şi aştepta şi aşteptam.nu ştiu ce anume, nu ştiu. dar tipa, tipa mi-a adus aminte de mare, de 1 mai, de vama veche, de cum eram atunci.m-am trezit dimineaţă şi parcă îi auzeam vocea în tăcerea deplină.am înţeles mesajul.conştientizarea prezentului,anticamera, viaţa mea, aşteptarea.îmi aduc aminte, îmi aduc aminte că i-am dat o eşarfă roz.era aşa limpede, sinceră, răbdătoare.nu, n-am sărutat-o deşi buzele ei îmi cereau asta.mi-a fost frică.amintirea ei a stat acolo printre gândurile mele în tot acest timp.am negat-o, bineînţeles.dar de ce acum?de ce în vis?de ce am vrut să par un tip oarecum dur,am jucat rolul, accentuam cuvintele, pozam în ceea ce nu eram.ah de ce am avut visul?mesajul,trebuie sa-l înţeleg.anticamera, mi-a spus ceva,înainte să-şi termine espresso dar nu îmi aduc aminte.memorie proastă, trebuie să-mi amintesc.trebuie.şi pare aşa departe şi aşteptarea asta.şi fericirea ei pură şi dansul,nisipul şi marea,răsăritul,tequila şi ţigările fumate în doi.regrete.

ziua 2-al doilea vis

am visat din nou anticamera.dimineaţă am găsit pe noptieră câteva rânduri scrise în noapte,somnambulic.de data asta am vrut să ştiu.şi totuşi,dacă într-adevăr viaţa e o anticameră a morţii? păi cum?şi eu şi ea aşteptam în vis împreună.unde ne vom întâlni? în moarte?la naiba nu m-am gândit.ar trebui să fiu îmbrăcat frumos, ah şi să îmi pieptăn părul asta ciufulit şi să mă dau cu parfum.nu îmi amintesc numele.

ziua 3-decizii,decizii,rezultatul.

de ieri n-am mai dormit.dar am găsit răspunsuri,multe, am simplificat, am tăiat,am adăugat.nu, n-am să accept, viaţa nu e o aşteptare într-o anticameră, viaţa nu e anticamera morţii.viaţa e sufrageria.e locul în care am să o invit pe prietena mării la o cină, la un vin,la o povestire, la dans pe ritmurile unui pian,la o ţigară de foi, la o îmbrăţişare.poate ne sărutăm,ne iubim pe canapeaua mea nouă,fumăm ţigări după,viaţa e sufrageria în care ne relaxăm,ne iubim, ne înveselim înainte de a merge în beci.în beciul în care se ţin arhivate suflete, mii de suflete.necunoscutul nu mă sperie dacă alături va fi ea.îmi dă un sens şi pământul nu va fi rece,şi sicriul va fi maşina spre univers şi viermii îmi vor fi prietenii mei care mă vor ajuta să mă contopesc cu natura.pentru că nu mai contează nimic din ce va urma din moment ce am descoperit că ea există.refuz să mă las pradă deprimărilor,de ce viaţa să-mi fie aşteptare când poate fi evenimentul în sine.şi chiar dacă o mai vedem uneori ca pe o anticameră, dacă suntem doi, dacă suntem doi e bine,ne ţinem de urât,bem împreună un espresso şi dacă e să aşteptăm, aşteptăm dar în doi e mai bine,e mai bine.e mai bine în sufragerie.

Băiatul cu ochii verzi privea spre cer şi cerul îi zâmbea.Caietul era deschis şi acolo avea câteva răspunsuri.Reciti cele scrise.Neliniştea îi cuprinse corpul şi un val de frică.Dar dacă Ea avea dreptate?

Valahia- 695-trenul pierdut şi călătorul orb

Pe noptieră era aşezată cartea de la ea. Pachetul de ţigări era desfăcut şi câteva ţigări erau aruncate la întâmplare printre pixuri şi caiete. Scrumiera era plină emanând un iz de cârciumă. Tablete de aspirină împrăştiate sub veioză. Andrei fuma în pat. Privea tavanul cu privirea fixată parcă într-un anumit punct din toată desfăşurarea albă. Nu era nimic acolo, niciun ţânţar zdrobit de soartă sau vreun paianjen în căutarea casei. Dar totuţi, ţigara ardea în mână şi scrumul se rostogolea pe tricou.

Liniştea îl legăna ca pe un prunc, purtându-i gândurile departe în alte vremuri, spre alţi oameni, spre amintiri, spre bucurii şi dezamăgiri. Se trezi din meditare buimac, surprins. Stiloul era nou şi cerneala era bună. Caietul s-a deschis la ultima însemnare. Şi-a mai aprins o ţigară şi a început să scrie.

Se întâmpla cu doi ani în urmă. Toate problemele au explodat în acelaşi timp ca o ţeavă plină cu fecale. M-au murdărit din cap până-n picioare. Şi la fel cum am mai făcut de fiecare dată când mi se întâmpla asta, am reacţionat în acelaşi mod, m-am pierdut. M-am înecat. Nu am găsit soluţia imediat. M-am lăsat tras în problemă.

În aceeaşi perioadă din Vest bătea un vânt călduţ ce îmi dezmierda simţurile de fiecare dată. Mă calmam şi reuşeam să văd dincolo de toate greutăţile o scăpare, un viitor mai bun. În vară vântul mi-a adus cu el mult mai multe mulţumiri de care din păcate nu am ştiut să mă bucur, nu am ştiut să apreciez la timp ceea ce mi se oferea. Abia spre finalul lui august am deschis larg ochii. Eram pe plajă în Vama Veche. Jack Daniels m-a dărmat, a făcut din mine un animal fără suflet. Soarele era la asfinţit, ne-am întâlnit, mi-a dat două bomboane pe care le mai am încă. Mi-a întors spatele şi a pornit spre mare călcând pe nisipul fierbinte fără să se întoarcă. Am rămas înmărmurit. Un cleşte mi-a strâns puternic inima aproape de distrugere. Am privit-o în lumina după-amiezii cum se îndepărta de mine, de trupul meu. Jack-ul îmi sărise din cap în locul său instalându-se o stare de depresie, o lacrimă s-a scurs pe obraz. Următoarele săptămâni au fost un calvar.

Cu inima frântă din pricina miopiei, şi sănătatea şubrezită din cauza beţiei am ajuns în spital unde lucrurile nu se prezentau prea bine. Dar ce să vezi de undeva un gând, a chemat-o în Sud. A fost extraordinar. Moş Crăciun era mic copil pe lângă ea. A stat cu mine mult, am conştientizat tot ce însemna prezenţa ei în acel salon infect. Iubirea faţă de ea a crescut brusc peste limita normală. Limită pe care am fixat-o pentru a nu suferi. Era o măsură de precauţie pe care mi-o luam, evitând astfel durerea sufletească.

A urmat o toamnă plină de pasiune, focul ardea din ce în ce mai puternic, nu simţeam frigul, ploaia nu mă uda. Eram al ei, era a mea. Ahhhh îmi vine să urlu, să strâng oameni aiurea de gât pe stradă, să dansez pe ritmuri satanice, incantaţii magice. Adolescent.

Nu stau să fac acum povestiri romantice de doi lei. A, că tot vine Crăciunul şi alte sărbători de căcat! La mulţi ani să vă bag globuleţele în cur! Invenţii capitaliste de făcut bani. Speculă de doi lei. Sufletul omului pe naiba. Am să vă pun balegă şi găinaţ în cadouri şi am să le las sub bradul infect. Bucuraţi-vă copii, Omul Negru a venit!!! Ha HA Ha!!!

Andrei sărea prin casă. Era beat.

La uşă bate cineva. Cine să fie?

Ionuţ tu eşti? Poate e Melchisedec? Poate Mircea şi Mihai? Matei, Adrian,Radovan,Răzvan,Bogdan, Cosmin, Luca, Ioan, Nicolae, Constantin, Dumitru, Vasile, Dosoftei, Alin, Ştefan, Marian, Vladimir, Vlad, Gabriel, Dan, Andrei aţi venit cu toţii? Raluca, Maria, Diana, Adriana, Irina, Aneta, Andreea, Roxana, Ingrid, Ana, Alexandra, Alexa, Gabriela, Luminiţa, Elena, Iulia, Cosmina, Cristina, Mălina, Ioana, Luiza, Eliza, Smaranda, Iolanda, Alina, Oana, Dana ? La petrecere aţi venit şi voi?

NU e nimeni. Nimeni care să vină dar există toţi acolo.

Ce bine.

Andrei bătea din palme. Andrei e la nebuni acum. Andrei e beat şi e la nebuni.

Demostene are delfini. Andrei are rechini.

Simte diferenţa, nu lăsa demenţa să te domine.

Nu sunt deasupra problemelor. Refugiul nu e alcoolul. E doar starea de agregare în care s-a transformat corpul.

Din când în când îmi sare dopul. În valuri, cascadă curge nebunia, îmi umple mintea de nămol.

Nu văd, nu înţeleg, încerc.

Uită-te acum la mine! Vreau să te uiţi!

Dar ochii sunt comandaţi de creier. Şi creierul a reuşit să caştige lupta cu sentimentele. That sucks!

Şi eu ce fac acum?

Un corp peticit. O viaţă ca o haină veche, murdară la care mai adaug câte un petic în fiecare zi, săptămână, an. Mi-e frică de frig- rece- ninsoare. Fulgii se topesc. Efemeritatea clipelor frumoase petrecute împreună.

Şi nu am înţeles de ce mi se întâmpla asta mie? Întotdeauna m-am simţit în siguranţă. Mi-am luat măsuri în trecut. Acum?

Păi aştept porcul să iasă din coteţ, să-l prind de coadă, să-i tai gâtul. Să curgă sângele , să spele zăpada albă. Incizie în alb. Am să las roşu să mă cuprindă. NU, nu voi deveni comunist asta-i clar.

Porcul e fratele meu sacrificat pentru îndestularea voastră. Voi staţi cuminţi deoparte. Îl omor eu. Aşa e scris.

Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: “Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti. Însă Cain a zis fratelui său Abel: “Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât. Domnul a zis lui Cain: “Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: “Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Mai bate cineva la uşă? Mai repede că mă grăbesc să prind trenul. Care tren ?

Păi trenul cu numărul 695.

Dar pe ală l-ai pierdut anul trecut mă băiete! Ha Ha !

Păi poate îl prind anul asta.

S-A ANULAT.

Tu ai plecat primul. Da.

Nu mai zic nimic atunci.

Je dois partir!

Un prieten mi-a povestit despre acest tânăr şomer pe numele lui de scenă Cain. Nimeni nu ştie unde s-a dus, unde a ajuns. Au trecut patru ani. Acum se poate întoarce dar cred că nu va găsi imaginea potrivită. Lucrurile s-au schimbat...Nu-l mai poate primi.

Opinie neavizata despre literatura ca oglinda a realitatii

Ȋn ultima vreme am citit ȋn paralel şi ȋn diferite locuri (ȋn funcţie de geanta sau rucsacul pe care le-am avut la mine) două cărţi: Cartea râsului şi a uitării de Milan Kundera şi Călătorie ȋntr-un picior de Herta Muller. Sunt două cărţi care vorbesc despre realităţile şi trăirile oamenilor din două societăţi ce au ȋn comun faptul că sunt secondate de două state comuniste. Regimul politic este acelşi: cenzură, persecuţii politice, alienarea individuală, tendinţa regimului de a dizolva ca pe o pastilă efervescentă sfera privată, controlul poliţiei griul din societate şi senzaţia de sufocare a individului. Atât Kundera cât şi Muller reflectă prin intermediul personajelor şi situaţiilor pe care le descriu trăiri şi experienţe proprii. Felul ȋn care literatura fiecăruia este construită m-a făcut să-mi dau seama de diferenţa esenţială dintre români şi cehi (aka cehoslovaci ȋn perioada comunistă). Societăţile noastre au fost diferite atunci, şi dacă paradigma culturală este validă, sunt şi acum.
Kundera scrie ȋn cartea sa despre oameni marcaţi de lipsa de libertate - care generează frustrări. Oamenii lui Kundera sunt oameni care iubesc, urăsc, râd sau plâng, tac sau vorbesc, SIMT ȋn CIUDA griului comunist. Sunt oameni cu dileme existenţiale pe care şi le rezolvă ȋntr-un anumit context social şi politic: ȋn cadrul societăţii cehe de atunci, limitată de regimul comunist. Oamenii lui Kundera sunt melancolici şi trişti, dar ȋn acelaşi timp au forţa de a se revolta şi de a-şi defula angoasele şi frustrările generate de contrângerile din societate. Oamenii lui Kundera au curajul aproape inconştient de a reacţiona faţă de regim, de a ieşi ȋn stradă, de a manifesta, de a se solidariza unuii cu alţii şi de a lupta pentru a-şi apăra sfera privată, intimitatea. Tamina lui Kundera trăieşte o dramă personală – pierderea omului iubit – pe fondul dramei colective generată de comunism ȋn Cehoslovacia. Comunismul este doar decorul dramei personajelor, iar prin acest décor fin şi sugestiv prezentat, Kundera lasă să se ȋnţeleagă specificităţile societăţii şi traumele ei.
Pentru Irene, personajul principal al Hertei Muller, “cealaltă ţară” din care a fugit este sursa principală de dezechilibru psihic şi sufletesc, sursa principală de alienare şi de inadaptare. Irene mi-a dat impresia că este mult mai marcată de ceea ce se ȋntâmplă ȋn ţara ei, iar calvarul comunist se răsfrânge ȋn personalitatea ei influenţându-i destinul. Fuga de cealaltă ţară este fuga de propriul eu, depersonalizarea, teama de a accepta realitatea şi felul ȋn care aceasta se răsfrânge asupra eului. Comunismul aşa cum ȋl vede Herta Muller nu este numai decorul, este ȋnsăşi drama existenţială a personajului său. Pentru că ȋn România, frustrarea şi nedreptăţile nu au avut supapă: oamenii nu s-au revoltat, nu au conştientizat că trebuie să ȋşi păstreze existenţa individuală şi intimitatea, spaţiul public, ȋn ciuda background-ului generat de regimul comunist.
Cele două cărţi citite ȋn paralel ȋn parc, la cafenea, ȋn autobuz, la birou sau acasă ȋn pat mi-au oferit revelaţia următoare: literatura celor doi autori este oglinda societăţilor cehă şi românească din perioada comunistă. Prima este societatea melancoliei, luptei pentru libertatea individuală şi solidarităţii. A doua este societatea pasivităţii, angoasei datorată refulării sentimentelor, a existenţelor neconştientizate şi a cinismului.
Mărturisesc sincer că literatura lui Kundera ȋmi place mai mult atunci când vine vorba de a o savura pe o bancă ȋn Cişmigiu ȋn faţa unui pahar de cafea cu lapte. Lumea lui Kundera este una “idilică” pentru mine: este cum mi-aş fi dorit să fi fost noi, românii atunci. Herta Muller ȋn schimb, mă izbeşte ȋn faţă şi mă ȋntristează pentru că citind-o citesc despre o realitate pe care o regăsesc ȋn jurul meu, pe banca de lângă mine, ȋn autobuz, la birou, pe stradă sau acasă ȋn pat. O realitate “genetic” ȋntipărită ȋn felul nostru de a fi ca popor. Dacă ar fi să fac o comparaţie exagerată: Irene şi Tamina sunt fiicele legitime ale aceluiaşi tată – comunismul, dar mamele sunt tare diferite. Şi ce cool pare mama Taminei ȋn comparaţie cu cea a Irenei!