paşi-urme-paşi

pasul  răsare pe trotuar, cu urme invizibile

un individ prea hotărât

pe un contur obscur, pierdut între fâşii mediocre de lumină

vărsate de felinarele centrate

pe străzi ce nu-şi cunosc nici numele

dar mult prea adulate

de grupuri ce’şi duc veacul prin nămeţi de zgură.

un pas cu mult prea hotărât

impus de societate

dar gândul mereu mut

imprimă nedreptate n-acest prolog

ce nu a fost citit...

de masele citate,

grupuri de semidocţi cu minţile strunite

să înţeleagă un nimic dar în acelaşi timp

scobite’n creier,  ciopârţite

în fiecare anotimp

...de veşnicul suprem regulament.

pe străzi, un dement aleargă spre pustiu

o fugă sigură, coordonată

balans, agilitate, venerica boală atacă atletul

o naţiune în suspans.

călcâiul  atinge pietrişul trotuarului

şi gunoiul se-agaţă nestingherit de piele

s-a hotărât n-amurg

bătrânii au zis c-o să se lase cu atele.

La mall

Dacă ar fi întrebat-o cineva direct și fără ocolișuri de ce îi este cel mai frică, s-ar fi pierdut, s-ar fi panicat și ar fi fugit din fața insensibilului care ar fi îndrăznit să îi pună o asemenea întrebare. Dar în acea seară în care stătea impasibilă, pe una din băncile din fața magazinului H&M din mall, cu o sacoșă din plastic plină cu haine în mână, putea să își recunoască sieși fără să o întrebe nimeni că obișnuia sa îi fie extrem de frică de moarte. În jurul ei oamenii se perindau într-un du-te vino haotic. Mai întâi doar remarcă prezența furnicarului, apoi, ca să își distragă atenția de la gândul care nu-i dădea pace, începu să se uite cu atenție la cei care treceau prin fața băncii ei. Grupuri de băieți efeminați, cu pantaloni skinny și tunsori ciudate, cu ochelari cu rame groase și cămăși în carouri. Apoi un cuplu format dintr-un astfel de băiat slabănog și metrosexual și o fată foarte îngrijită cu părul lung castaniu și drept și cu ochi albaștri. Apoi un cuplu de maneliști cu o ea îmbrăcată în pantaloni mulați argintii, cizme cu print de leopard și o maletă neagră extrem de mulată pe sâni și talie. El cu adidași, blugi decolorați și o geacă din piele vișinie... Oameni.

Pe banca de lângă, un cuplu tare ciudat de homeless făcea notă discordantă. El nu părea deloc a fi homeless dacă îl luai separat și nu simțeai mirosul de ceapă călită, de acru și de murdar care venea dinspre locul în care stătea. Era îmbrăcat decent cu o pereche de blugi și un pulovăr multicolor, cu modele de Crăciun. În picioare avea o pereche de pantofi din piele curați. Avea părul lung și ușor încâlcit - nu–i dădeai mai mult de 30 de ani. Femeia era bondoacă, plinuță și roșie la față din cauza euforiei. Se gudura prin preajma bărbatului, râdea isteric îi trăgea câte o palmă peste ceafă, apoi îl săruta pasional și iarăși își relua gama de gesturi. Dermatograful negru cu care avea conturați ochii se scurgea un pic în colțul pleoapelor, dar asta nu făcea decât să îi dea un farmec aparte bondoacei cu ochi căprui foarte mari, disproporționat de mari în comparație cu fața mică, rotundă și cu statura ei ce nu măsura mai mult de 1.5 m. Corei îi atrăseseră atenția cei doi datorită modului în care vorbeau, cu sunetele acelea sacadate, altfel tăiate și articulate, specifice oamenilor străzii. Apoi începu să le simtă și mirosul; mirosul acela de decadență, de îmbâcsit, de transpirație murdară, așezată peste alte transpirații mai vechi. În toată gloata de oameni de toate felurile care se aflau în acea seara la mall, cuplul de oameni ai străzii i se părea cel mai interesant, cel mai reușit. Femeia era în mod evident euforică, poate chiar un pic nebună, dar se vedea că el este centrul universului ei, se vedea că i-ar accepta orice și că ar face orice pentru el. Bărbatul acela cu păr slinos și pulovăr multicolor era salvarea ei.

Cora își aminti că pe 21 decembrie se anunța sfîrșitul lumii și nu se putu abține să nu remarce cu oarecare invidie că pentru vagaboanda cea bondoacă acest eveniment, chiar dacă ar fi să se întample, nu ar fi deloc tragic. Iubind, ea avea salvarea ei și ar fi murit îmbrățișându-l pe cel pe care îl iubește și ultimul ei sentiment în lumea asta ar fi fost că e fericită. Apoi se gândi că dacă ar fi ca totuși pe 21 să vină sfârșitul lumii, starea pe care cel mai mult și-ar fi dorit-o în preajma morții ar fi fost una de impasibilitate, de ignoranță, poate chiar de dorință de izbăvire. Eșuase în tot ceea ce își propusese să realizeze în lumea asta, nu era capabilă să iubească, rănise atât de mulți oameni care o iubiseră. Era atât de tipicară și egoistă uneori încât se înfricoșa ea însăși în clipele în care își amintea situații și întâmplări cu ea în care se purtase ca un monstru.

Iar acum, singură în mall, stând pe banca din fața magazinului ei favorit, Cora se gândea că dacă ar fi să aleagă, ar prefera să rămână și să aștepte sfârșitul lumii acolo. Să vadă cum încet, încet oamenii părăsesc clădirea, să rămână doar ea singură în tot mall-ul, să se stârnească un zgomot înfricoșător și gresia de sub bancă să se crape și să se deschidă o groapă imensă, plină cu ceață și fum. Iar ea, Cora, să cadă acolo, dar nu brusc, să alunece lin ca atunci când te afli între starea de veghe și starea de somn, aproape să nu își dea seama că se află în cădere. Să aibă ochii închiși și exact același sentiment pe care îl avea în acea seară stând pe bancă: să nu-i mai fie frica de nimic, să nu mai regrete nimic, să fie împăcată cu ea și cu lumea, să nu mai judece, să nu mai simtă, să nu mai vadă și să nu mai audă nimic.  Lângă ea pe bancă se așeză un domn între două vârste cu o sacoșă micuță din hârtie în mână…

-          Pe 21 e ziua neveste-mii, i-am luat o pereche de cercei cu cristale Swarovski. O groază de bani și sunt sigur că o să strâmbe din nas și nu or să-i placă...Așa se întâmplă de fiecare dată de 15 ani de când suntem căsătoriți. Dacă nu îi cumpăr nimic e și mai grav, îmi pune toate rudele și toți prietenii în cap...Sunt un insensibil, un bădăran, n-o iubesc! Are dreptate în felul ei...Mi-e dragă și țin la ea...15 ani de căsătorie, deh...Dar n-am iubit-o niciodată și voi femeile simțiți asta dom’le...E incredibil cum mirosiți imediat un bărbat care vă iubește și unul căruia îi sunteți indiferente...Mă duc să mă mai uit prin magazine,  poate găsesc și o eșarfă din mătase roșie. A avut una, dar a pierdut-o vara asta în concediu în Antalia...Măcar dacă nu or să-i placă cerceii, să mă scot cu eșarfa.

Bărbatul se ridică și plecă încet către celălalt capăt al mall-ului. Pe fața Corei se așternu un zâmbet trist.  Se ridică și ea și se îndreptă spre intrarea în H&M. Era convinsă că dacă pe 21 decembrie va muri, vrea să fie îmbrăcată în acel moment cu rochia turcoaz cu centură neagră din vitrina magazinului. 

            Pe banca de lângă, cei doi oameni ai străzii stăteau acum liniștiți, unul în brațele celuilalt, pe jumătate adormiți, pe jumătate extaziați. Erau fericiți, erau nebuni și se iubeau: pentru ei sfârșitul lumii putea la fel de bine să fi avut deja loc...

Înc-o postmodernă

Sătulă s-aștepte de veacuri pe patul incomod, printre de spini

Frumoasa din Pădurea Adormită hotărî într-o zi că ceea ce-o face fericită

E o felie de tort cu ciocolată și caramel lângă un espresso cu frișcă – un degețel

Așa că, într-o duminică dimineață, se trezi singură, își aranjă coafura pleoștită de somn

Și o porni hotărâtă la cafenea.

(îl anunță pe Făt-Frumos prin sms că e trează deja)

În față la cafenea dădu nas în nas cu Cenușăreasa,

 Care purta o rochiță Dior și un colier de cristale multicolor,

În mâinile-i zdravene de fată de casă căra o groază de pungi și cutii;

Era prea târziu să le ascundă în portbagaj

Așa că, nu mai avu ce să facă...

Recunoscu că de când Prințul și Jack au un affair

A devenit shoe-maniacă.

Cum nu se mai văzură de-un car de ani

(De când Albă ca Zăpada încă locuia la pitici

Și Scufa cea Roșie era o copchilă ce încă mergea cu cozonac la bunici),

Frumoasa și Cenușăreasa începură a povesti verzi și uscate...

Ocolind cu sensibilitate subiectele cu adevărat importante.

Discutară despre Verde Împărat și cei trei feciori ai săi -

care-au renunțat la domnie și s-au înrolat in trupele NATO ca să lupte-n Afghanistan,

S-au pus la punct cu ce trăznăi a mai făcut Peter Pan,

Au dezbătut disputa politică dintre Spân și Gulliver

Au cam bârfit-o unpic pe  Alis care a revenit din Țara Minunilor și și-a deschis

Ultra-central un magazin de vise...iar gurile rele zic că s-ar fi combinat cu Ulise.

Apoi trecură la ce se mai poartă sezonul acesta la vânătoare,

Cât mai costă un gram de praf magic de stele, cât de greu e să trăiești într-un vis,

Iar la final concluzionară : bărbații  - fie ei prinți, balauri sau zmei sunt de fapt toți niște (p)Orci...derbedei

Morala, e una și bună:

Chiar dacă e greu să trăiești

În viața reală, cu tot ce aceasta implică

Nu e o idee să te muți în povești

Căci și acolo, lumea e mică

Și s-ar putea să te întâlnești cu Frumoasa sau Cenușăreasa

Într-o duminică la cafenea și dacă le provoci la o discuție

Despre lucrurile cu adevărat importante

Vei afla că de fapt poveștile sunt secvențe decupate din viață –

Și ca să stea împreună și să aibă un tâlc sunt adesea cusute cu ață.

we need changes in M's life

Too much of those “bee causes”, so I don’t understand

although is none of my concern;

but all  those “whys”, are hiding ! from lies!

time is what you need,

time is what you speed,

in the future tense

the mind is in a mess,

should I guess what you want more?

should I guess? you want to absorb? You wanna, prove yourself!?

Another mind and beauty

Shattered by thy, close to you, friend-enemy

Of course, I say it from all these dozes

Of lanes, Garbage and

Snap!

They go insane!

The body is a maze,

Don’t you forget your name, so as it comes, you gonna bring the fame

wizard frame, it works! the wind is not in vain

It’s just a game!

Just  a simple fart, you gonna have a laugh!

When from a twat, you realize you’ve just found out some blame, hiding

In vain,

Crap, just…

Wear the crown!

So that’s the story of the man

Who couldn’t come up with a plan

 for…

unrestricted sex, so I just put NOFX

their music; for no one rest!

Pushing and pulling thy sound?

Are You from underground?      

De ce?

Pentru ca e prea simplu si prea complicat,

Pentru ca sunt garantia suferintei,

Pentru ca esti garantia esecului.

Pentru ca avem termene diferite de expirare.

Pentru ca suntem ca doua cosmetice care se neutralizeaza una pe alta,

Eu sunt sampon pentru par cret,

Tu esti balsam pentru par moale.

Pentru ca n-ar fi trebuit niciodata sa ne intalnim

Si faptul ca ne-am intalnit e o-ntamplare.

Pentru ca despartirea noastra s-a-ntamplat deja...

(Iar asta doare cel mai tare)

Vacanta la Paris si-un vis

Toulouse Lautrec n-a zburat niciodată...

Și poate nu-i decât o glumă zvonul

Că în Islanda gura de vulcan s-a redeschis

Iar praful vine-n grabă spre Paris...

Gândeam infricoșată-n clipa-n care

Se îndrepta timid spre decolare

Pe pistă la Băneasa, avionul.

Trecură orele ca norii lungi pe șesuri,

Iar căpitanul Pușcă ne scăpă de stresuri

Când liniștiți aterizarăm pe Beauvais.

Ah, Tourl Eiffel... Sena, Cheiul Marais

Bistro-urile din Montmartre, strada Mouffetard

Jim dormind liniștit la Pere Lachaise lângă Sarah Bernardt!

Gauloises Blondes, Kronenbourg 1664, Crocque Madame

Macaronnies, Cafea de la MacDo, poze la Notre Dame;

Evrei cu pălării de fetru și perciuni cârlionțați;

Algerieni cu dreduri, chitariștii talentați

De la metrou, de lânga Sacre Coeur, de la Sorbonne

Nimic n-a fost plictisitor sau monoton.

Boem, boem, boem! Urla boemu’n noi

Chiar și pe drumul de la Versailles înapoi...

"Ah, Trianon, ah caprele din parc și Cupidonii din palat cu tot cu arc!

Vă rog, vă implor, vă conjur, chemați cenușa la Paris

Și-ndepliniți-ne un ultim vis...

Să părăsim Parisul chiar așa

Cum altă dată Lautrec o făcea..."

vernisaj

picături pe fereastră

pe pânză aleargă nuanțele de toamnă

gonite de o mână fină

ce uneori atinge pielea cu vârful degetelor

și pensula suspină

cu pauze.

frunze sub trotuare,

culoarea, roșu pe alb

pe marginile scleroticii

și din căști curge sunetul suav

în îmbrățișări pierdute prin parcuri, cafenele, camere și anticamere

pierdută e și pânza, e și mâna.

doar picăturile pe fereastră și țigara ce-și scoate capul roșu în noapte

scobesc într-o monotonie de acțiuni, dar nu de gânduri ce urlă zgomotoase-n șoapte.

culoarea roșie pe marginile scleroticii se tratează cu puțin vizin

și-ți parcurgi distanța alergând nuanțe de toamnă sub un cer senin

într-un parc, pe o bancă sub un fag, fumul se ridică printre crengi

și lebăda pe lac e prietenă cu rațele.

picături pe fereastră

pe pânză aleargă praful

gonit de un cretin.

privești cu ochii roșii la tablou, țigara e aprinsă

un vin și tot nu reușești să înțelegi artistul

de ce e gol?

încă un vin și poate acum

nici gând; lovești din plin

prin gaura din centru arta se revelează

și te doboară un potop de picături

ascunse simboluri se revelează

și cazi uimit pe canapea

încă un fum și un vin

fotografia se developează

dar pe hârtia de proastă calitate

cu claritate se observă iluzia.

te pierzi printre mulțimi

amicul de pahar, confuzia

se ține după tine

zâmbești fără să știi de ce

și-ți spui că vernisajul a fost prost,

că arta n-are rost

când nu cunoști artistul.

...

Iadul meu

Prinsă între trecut şi viitor,

Uit uneori că trăiesc aici şi acum,

În prezentul străin de mine,

În care nu mai sunt eu cea care

Respiră, aude, vorbeşte...

Eu sunt amintirile mele şi visele mele;

Aripile-mi sunt grele şi vorbele

mă apasă atunci când le rostesc.

Sunt plină de gânduri posace

Şi mi-e dor de mine acum...

Mă caut, mă chem, mă vreau în prezent,

Dar vorbe şi şoapte şi fapte

Mă ţin prizonieră în neantul unei vremi

Care nu mai este a mea,

Care mă apasă şi mă striveşte...

Vreau să fug

Dar nu pot pentru că sunt parte din mine.

Prezentul meu sunt trecutul şi viitorul.

The story of Michael narrated by his invisible self

It was a sunny Sunday, the kind of day Lisa would die for, as she was always intrigued by the fact that, even if they have the sun in their spelling, Sundays are not always sun days...Michael was laying on the porch of the house, a book in his hand and a cup of coffee on the table...The orchard in front of his eyes, the small garden of red roses and the sumptuous villa of the Johnson’s in the back. It was really early in the morning and the chill of the night could still be felt through the yellowish leaves of the apple-treas.

After another sip of coffee, the man got off the chair and took the only pathway through the apple-tree orchard. He lit a cigarette and slowly moved through the trees enjoying the mild light of the sun and the smell of the autumn. He felt that he was living again a hanging drop of melancholy and silence, he was aware that it will soon end and he’ll get back to the big city life, he knew that like every time he arrived in this state of spirit, the hunting memory of Lisa will make room in his mind. But this time he decided to just let it run through his thoughts and memories without hinder it, because he was too tired to stop it and because, even if he would not admit that to himself, he missed her. He missed the time when all the memories seemed to be living inside him, the time he suffered, and his soul was screaming inside. Now it was all gone...Lisa was gone and not even the memory of her was as strong as to make him feel something. It was like he was looking in a mirror and seeing there the expression of his face, without realizing it was him, maybe even wondering whose face was that...

Yet, he missed her, he missed the way her memory used to make him feel and above all he missed himself and the way he used to feel when he was with her. Those were thoughts Michael would never let run his mind...But that day was different...Years ago that very day, he saw Lisa for the last time...Her big blue eyes and her long curly hair, her intrigued look and her silly childish smile every time she was saying something evil. Her way of sleeping with the head on his right arm, her silent breath, her laughter in the morning, her unrealistic ideas about life and love, the mystery around her entire being. Michael remembered all that like it was yesterday when he last saw her, when he last said goodbye and kissed her. He could not forget Lisa’s crying eyes when he told her he believes that they take their common need of magic and love as true love which was not the case that he does not think they are in love, that he is certainly not in love with her. She did not cried, she made huge efforts to even give him a sad smile when getting on the train. What did she feel? Did she really love him? How is her life now? Where is she? Does she have a family and kids? Is she sometimes thinking of him? Just questions without any answer that were bursting into Michael’s mind while wondering through the silent orchard…What a day, this day!

Jane and the children were stil sleeping. The day before had been a really full and busy day for them. They all played all kinds of games in the garden, and then they went into the woods and pretended they are thieves like Robin Hood. They had some really good time together. After that Lisa, the little one, injured her leg while racing Jack on the way back home. Then Jane got upset because he was always on Lisa’s side, treating Jack harshly and ignoring that he was still a child, his child...How could he explain Jane that every time he saw little Lisa he would think of the other woman? How could he explain that the reason why he chose that name was exactly because he needed a refuge from all the regrets? And how could he tell her that the love for Lisa, now changed into parental feelings, was still living in the love for the little girl? How could he explain the fact that after years of marriage, he hasn’t been able to forget? Michael hated himself for still having those thoughts and those feelings on that very morning, while wondering in the orchard of his villa. He hated himself for letting her leave without doing anything, just because he thought back then that every story is the same no matter the persons involved. He mistook love for a relation and was now in a relation that he had mistaken for love years ago. If only he could have lived in this ignorance until the end! But it was not the case. Even if he had not seen Lisa since the day they said goodbye in front of the subway station at the University, her memory and the thought of her was always there, in different shapes, but always there. Despite the fact that he did not manage to find her a few years ago when he decided he could not live his entire life with this regret, he knew now that she will remain there forever, but he also knew that this will never be a happy memory. Still, Michael was aware that it stopped being a painful one. It simply became part of him, part of his mind, and part of his life. Lisa was he...

Little did Michael know that the very day they said goodbye at the University Lisa took the plane for Paris, where she was supposed to visit her aunt Sophie. The plane crashed at the landing and the only two survivors where a dog belonging to a stewardess and a little boy named Michael.

Ultimii oameni

Avem impresia ca traim mai mult, pentru ca traim si vietile altora, pentru ca avem acces la paginile lor de Facebook, pentru ca putem vedea ce au facut zilnic, pentru ca putem sa ne facem o idee despre ei fara sa avem ocazia sa ii cunoastem vreodata pe viu. Suntem niste semi-roboti care zac ore la rand in fata calculatorului, in speranta ca acesta le va putea satisface setea de notorietate, de nou, de interesant. Stam pe retelele sociale pentru ca intr-un fel acestea ne fac sa ne simtim importanti, celebri, faimosi. Daca o foto sau o melodie aduna like-uri pe Facebook, satisfactia noastra e extraordinara, chiar daca nu suntem noi cei care am creat respectiva foto sau melodie...Suntem faimosi: uite cata lume ne place si ne urmareste pe FB! Bulshit, desertaciune, havel havelim, vanitas vanitatis.

Suntem pierduti, pentru ca nu mai avem credinta in salvare! Suntem pierduti pentru ca ne-am pierdut candva intre setea de puterea si foamea de consum, valorile si etica si notiunea de comunitate! Suntem o cultura decadenta, incapabila sa mai recunoasca valoarea la orice nivel. Ne preocupa salvarea proprie, ne-am abrutizat in asemenea hal incat cel de langa noi a devenit doar un mijloc pentru a ne atinge propriile scopuri.

Nu mai stim sa simtim, nu mai stim sa iubim, pentru noi iubirea este iubire in masura in care ne satisface propriile necesitati, este egoista. Iubim in celalalt nu ceea ce este cu adevarat ci ceea ce ne da noua! Suntem mizerabil de sgarciti cu sentimentele, cuvintele, faptele, groaznic de ignoranti si iremediabil ORBI! Totul pare greu si o pierdere inutila de timp, atunci cand vine vorba sa iesim din mecanicismul zilnic si sa facem, ceva, orice, care sa ne de-rutineze! Suntem din ce in ce mai mult si mai multi, depresivi, panicati, anxiosi, fricosi, lasi si e logic sa fie asa! Suntem niste inadaptati pentru ca nu constientizam ce se intampla de fapt cu noi. Se intampla ruinarea unei civilizatii de care apartinem si in valorile si cultura careia ne-am nascut si traim. Post-modernismul este de fapt ultima sfortare culturala a Vestului de a demonstra ca inca mai traieste...Post-modernismul este decadenta, haosul, absurdul unei civilizatii muribunde! Iar noi avem onoarea dar si nefericirea de a fi aici acum, in momentul in care Vestul cu tot ce a insemnat el piere, se naruie, dispare incet, confuz si lipsit de demnitate.

Secolul XXI, acest punct terminus ce a suscitat imaginatia si vizionarismul atator oameni, este de fapt exact asa cu a anticipat Nietzsche: inexistent! Cultural inexistent, pentru ca este lipsit de „religie” adica de substanta care inaite reusea sa scoata omul din egoismul lui natural si sa-l integreze in comunitate, sa-l faca sa ii pese de celalalt, sa-l faca sa creada in salvare intr-un fel sau altul. Noi, cei din secolul post-modernist ne-am pierdut toate posibilele mijloace de salvare: religie, cultura, iubire! Nu le mai avem, nu mai sunt ale noastre, le simtim straine tocmai pentru ca toate cele trei impuneau o etica a altruismului, a interesului fata de aproape, iar etica omului post-modern este egoismul animalic, primordial, frust!

Ar mai fi enorm de multe de spus, de vazut, de auzit...Pana la urma, conform logicii salvarii individuale, vom ajunge sa ne inchidem fiecare in capsula sa si sa zacem acolo inconjurati de lumea virtuala, fara sa ne pese de nimic altceva? O sa reusim sa constientizam la timp ca ne indreptam spre moartea civilizatiei si un miracol ce va schimba directia in care mergem va avea loc? Care va fi noua nostra religie? Vom mai avea una? Si cel mai important: vom mai reusi vreodata sa iubim?

RUGINI DE AUGUST

Minte goala, praf afara, apus de soare ruginit

Ma uit in jur, sunt ametit, sunt copolesit

Nimic nu misca, nimic nu zboara, orasul asta parca-i un vid

Sunt parte din oras, sunt piatra, praf, rugina, sunt un zid

Era o vreme, la-nceputuri cand moartea ma-ngrozea de moarte;

Era o vreme la-nceputuri cand viata imi parea divina;

Acum sunt zid, sunt piatra, praf, rugina

Iar teama de sfarsit imi pare-un gest, un gand, un lucru insolit

Incet contururi trec prin fata-mi: sunt zid sunt praf, rugina au in vine

Incet peste oras se lasa noaptea, incet se lasa noaptea si in mine...

Mi-e dor sa simt, mi-e dor de viata, mi-e dor sa-mi fie dor;

Chiar daca stiu ca dor, iubire, viata sunt bulshit trecator.

Oglinzi paralele cu un vers intre ele

Ola își amintea vag seara care urma să se topească în primele valuri de lumină ale răsăritului. Fum și nisip, multă bere și melodia aia...care îi suna încă în urechi dar nu-și mai amintea exact unde a auzit-o sau dacă a auzit-o cu adevărat astazi sau pur și simplu și-a amintit de ea...O enerva la culme furnicarul din jurul ei, lumea care venea și se ducea bălăbănindu-se și lovindu-se de ea. Ajunse în cele din urmă în fața mării, își găsi o bucată de plajă liberă și sa aseză acolo, cu genunchii aproape lipiți de bărbie. Rămase pierdută undeva în largul mării, neclintită, cu melodia aia în cap, melodie care devenise deja enervantă pentru că nu avea nicio logică pentru Ola la ora aceea. De fapt, în minte i se repeta un singur vers, acel vers cu ritm dubios, pe care acum era sigură că de fapt nu-l auzise niciodată…Sau poate că da…Dă-l naibii de cântec…Tanananam tanananam..ritmul melodiei era însă în continuare acolo…Ola își scutură capul puternic, astfel încât șuvițele prinse la spate cu un elastic turcoaz aproape ca ieșiră complet din coadă…Apoi se uită de jur împrejur: plaja se mai golise și soarele începea să se ridice deasupra apei…Iar Ola era nervoasă, melancolică, dar mai ales fericită! Nu era capabilă să recapituleze tot scenariul acelei nopți; era prea amețită și probabil că mintea de-asta se și agața de refrenul dubios, ca să nu-i dea ocazia să rememoreze…dacă ar fi rememorat, tot filmul se strica în mod clar…Mai bine NU!

Mai bine să contemple marea asta imensă din fața ei, și soarele atât de portocaliu și starea de amețeală și fericire tâmpă pe care o încerca…Își scoase din geanta maro pe care o lăsase să cadă lângă ea pe plajă o țigară, o aprinse și continua să privească tăcută și fericită răsăritul…

...

Aici o vei lăsa pe Ola cu momentul ei de fericire și vei face cale întoarsă pe plajă spre ulița principală a satului Vama Veche…(Suntem în 2007 deci încă există o uliță, nu o stradă, iar țărmul mării nu era pavat cu ciment…) Acolo, La Pirați, lumea încă petrece…Să mai bei puțină vodka sau poate o bere, să mai asculți niște Cradle…Sau poate să faci cale întoarsă până la Stuf unde ultimele acorduri ale Bolero-ului se pierdeau în chill-ul unei melodii de chill…Sau, hai în golf, unde, corturile dorm cu sau fără oameni în ele, pline de rouă și foarte liniștite…

Când te vei întoarce pe malul mării, dinspre golf înspre bucata de plajă în care ai lăsat-o pe Ola, o vei găsi în același loc e drept, dar nu singură, ci cu o gramadă de câini turbați care îi sfâșie trupul trăgând de el în toate direcțiile…În jurul lor mai mulți oameni cu ochii adânciți în orbite aveau fața ațintită asupra scenei dar păreau că nu văd ce se întâmplă…Și tu, la fel ca ceilalți oameni te vei așeza neputincios în cerc și vei privi la nesfîrșit scena repetându-se, pentru ca de fiecare dată, atunci când ultimul câine înghite ultima bucată din trupul Olei, toți câinii regurgitează bucățile de carne și Ola devine iarăși un trup, iar câinii își reiau actul de sfâșiere…

Apoi deodată, o să ți se facă extrem de cald, o să începi să asuzi, o să simți cum transpirația sărată se prelinge printre suvițele de păr, pe nas și pe buze…Lumina o să devină și ea incredibil de puternică, atât de puternică încât n-o să mai poți ține ochii deschiși. Îi vei închide pentru o clipă iar când îi vei deschide, vei fi în cortul tău de pe plajă…Te vei trezi buimacit, vei alerga și mai buimacit pe plajă spre locul în care Ola fusese sfâșiată de câini…Acolo, doauă franțuzoaice, una în costum de baie verde și alta cu un slip galben și sâni bronzați, cu mameloanele întărite, semn că doar ce ieșise din apă, stăteau întinse pe un prosop gigantic, roz…Și acum, chiar te trezești de-a binelea, în vara anului 2011. Ești în față la Expirat, adică mult, mult înspre bulgari, nu mai ții minte din seara trecută decât un vers, acel vers, versul Olei: “Lucrurile bune vin dacă le-aștepți”…

Transformări

Totul se transformă, totul se transformă, totul curge

Curg şi eu printre cadavre şi flori, pe ape ba limpezi, ba negre

Prin hăţişul faptelor cotidiene trecutul nu se şterge

cu cârpe improvizate, mai murdară e oglinda în care mă privesc.

Dar totul se transformă, totul curge, şi curg şi eu printre

mormintele indivizilor uitaţi, printre obsecenele cuvinte.

Un singur adevăr, o singură izbândă, uitare, trecere

Un viitor, un viitor fără ceilalţi şi doar cu mine

Construcţie independentă, nu sunt furnică, eu sunt lup

Nu vreau să stau în stup, nu-mi trebuie o casă şi un plod

Nu vreau din mine să rup pentru „otrăvitoarea turmă”,

pentru trecut;

din libertate să mă-înfrupt,să smulg ce-i bun dintr-un prezent

inutil, să renasc în viitor fără minciuni şi fără tine şi fără voi.

Destul o acceptare plus o negare nopţile mi-au chinuit

prea mult năluca în vis m-a bântuit! Gata mi-a ajuns.

Tu te-ai transformat, voi v-aţi transformat şi greaţa

voma, flegma, nehotărârile şi speranţele m-au slăbit

m-aţi supt, m-aţi înecat şi nu mai vreau. Totul curge.

Te uit, vă uit şi curg.

Ce se întâmplă cu lucrurile neterminate?

Am fost o dată ca niciodată

Noi doi și marea și un hamac,

Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.

Eram amândoi în același loc,

Pe același țărm, lângă aceeași mare

Jucam amândoi fără să știm același joc

Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.

Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,

În fiecare zi aproape de apusul soarelui.

Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,

Și de fapt nu mai eram noi cei care

Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,

Beam bere amară și făceam baie-n mare,

Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.

Dar mâine a venit în cele din urmă!

Marea, hamacul, nisipul...

Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.

Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare

Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,

Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...

Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!