paşi-urme-paşi

pasul  răsare pe trotuar, cu urme invizibile

un individ prea hotărât

pe un contur obscur, pierdut între fâşii mediocre de lumină

vărsate de felinarele centrate

pe străzi ce nu-şi cunosc nici numele

dar mult prea adulate

de grupuri ce’şi duc veacul prin nămeţi de zgură.

un pas cu mult prea hotărât

impus de societate

dar gândul mereu mut

imprimă nedreptate n-acest prolog

ce nu a fost citit...

de masele citate,

grupuri de semidocţi cu minţile strunite

să înţeleagă un nimic dar în acelaşi timp

scobite’n creier,  ciopârţite

în fiecare anotimp

...de veşnicul suprem regulament.

pe străzi, un dement aleargă spre pustiu

o fugă sigură, coordonată

balans, agilitate, venerica boală atacă atletul

o naţiune în suspans.

călcâiul  atinge pietrişul trotuarului

şi gunoiul se-agaţă nestingherit de piele

s-a hotărât n-amurg

bătrânii au zis c-o să se lase cu atele.

vernisaj

picături pe fereastră

pe pânză aleargă nuanțele de toamnă

gonite de o mână fină

ce uneori atinge pielea cu vârful degetelor

și pensula suspină

cu pauze.

frunze sub trotuare,

culoarea, roșu pe alb

pe marginile scleroticii

și din căști curge sunetul suav

în îmbrățișări pierdute prin parcuri, cafenele, camere și anticamere

pierdută e și pânza, e și mâna.

doar picăturile pe fereastră și țigara ce-și scoate capul roșu în noapte

scobesc într-o monotonie de acțiuni, dar nu de gânduri ce urlă zgomotoase-n șoapte.

culoarea roșie pe marginile scleroticii se tratează cu puțin vizin

și-ți parcurgi distanța alergând nuanțe de toamnă sub un cer senin

într-un parc, pe o bancă sub un fag, fumul se ridică printre crengi

și lebăda pe lac e prietenă cu rațele.

picături pe fereastră

pe pânză aleargă praful

gonit de un cretin.

privești cu ochii roșii la tablou, țigara e aprinsă

un vin și tot nu reușești să înțelegi artistul

de ce e gol?

încă un vin și poate acum

nici gând; lovești din plin

prin gaura din centru arta se revelează

și te doboară un potop de picături

ascunse simboluri se revelează

și cazi uimit pe canapea

încă un fum și un vin

fotografia se developează

dar pe hârtia de proastă calitate

cu claritate se observă iluzia.

te pierzi printre mulțimi

amicul de pahar, confuzia

se ține după tine

zâmbești fără să știi de ce

și-ți spui că vernisajul a fost prost,

că arta n-are rost

când nu cunoști artistul.

Ce se întâmplă cu lucrurile neterminate?

Am fost o dată ca niciodată

Noi doi și marea și un hamac,

Între doi stâlpi din lemn pe o plajă.

Eram amândoi în același loc,

Pe același țărm, lângă aceeași mare

Jucam amândoi fără să știm același joc

Cu mize diferite: tu libertate, eu uitare.

Timpul se comprima și începea să nu mai conteze,

În fiecare zi aproape de apusul soarelui.

Și atunci știam și eu și tu că putem fi tot ce vrem,

Și de fapt nu mai eram noi cei care

Dansam ca nebunii. Râdeam și nu ne păsa de trecut sau de viitor,

Beam bere amară și făceam baie-n mare,

Ne sărutam pe nisipul jilav; totul era frumos și ușor.

Dar mâine a venit în cele din urmă!

Marea, hamacul, nisipul...

Timpul le-a filtrat de impurități și le-a ascuns bine.

Am plecat atât de grăbiți, încât mi-am uitat ochelarii de soare

Pe plajă. De-atunci amândoi am mers pe cărări separate,

Tu între timp ai învățat să fii liber, eu am acceptat că iubirea doare...

Ce se întâmplă, totuși, cu lucrurile neterminate?!